Bucuria de a iubi

Ți-aș învălui întregul trup în frunze de visuri mărețe, după care aș sta întins de-a lungul cearșafului, privindu-ți zâmbetul cum se întinde falnic, precum un ocean, peste nisipul ființei mele. Mi-aș muta existența în ochii tăi, pentru a putea vedea măcar pentru o clipă lumea așa cum o vezi tu, frumoasă, inocentă, pură. Ți-aș recita poezia suspinului întregii lumi și te-aș îmbrățișa așa cum cerul îmbrățișează pământul la orizont. Aș construi un castel în jurul tău doar pentru a veni pe un cal alb la poarta sa, pentru a te salva și pentru a fugi împreună cu tine spre sute de lumi nemaivăzute și nemaiimaginate. Ți-aș săruta tălpile în fiecare dimineață, pentru ca mai apoi să pășești mereu ușor, elegant, grațios, purtând în suflet frica lui Nichita, aceea de a nu-mi strivi sărutul. Te-aș iubi o viață întreagă, după care aș muri fericit, conștient că nu există și nu va exista niciodată ceva mai frumos și mai puternic decât iubirea izvorâtă din piepturile noastre mereu infantile. Și te iubesc! Acum, mâine, mereu!

 

0886733bf4e4fda6d2bee78ee8215834

Sursa foto: Pinterest.com

Yin si Yang

Lumina ochiului ei stâng

se așază peste întunericul ochiului meu drept,

iar lumina ochiului ei drept

se așază peste întunericul ochiului meu stâng.

Amintirea zâmbetului ei din nopțile apuse

se culcă la picioarele gândului meu,

iar mâinile ei calde

se învelesc cu iarna mâinilor mele,

spre a o topi și a o transforma

în primăvară.

Urmele pașilor ei înceți, calmi,

se aștern în fața pașilor mei pierduți, dezorientați.

Săruturile ei de noapte bună

și de bună dimineața

se cuibăresc în colțul buzelor mele tăcute,

recunoscătoare,

arzânde.

Gând CXVIII

Buzele tale au aromă de viitor…

Ultimul sărut nu poate fi ultimul

O cameră albă și spațioasă. Un pat mic și câteva aparate conectate prin tot felul de cabluri.  Stăm amândoi întinși, înghesuiți. Suntem doar noi doi. Îți mângâi chipul, îți privesc ochii cuminți și îți spun că ești frumoasă. Nu e vina ta pentru cele întâmplate. Așa a fost să fie. Te afli în spital, organele vitale au fost grav afectate. Lacrimile se scurg pe obrajii noștri, însă tu pari să te împaci cu ideea. Te întreb de ce nu te revolți și îmi răspunzi că nu vrei ca supărarea să fie ultimul sentiment pe care îl vom fi trăit împreună. Îți admir curajul, dar nu te pot lăsa să pleci. Îmi spui că ești obosită și îmi ceri să te sărut; eu îți spun că nu pleci nicăieri. Vreau să te liniștesc. Ți-am sărutat de atâtea ori buzele! Adoram întotdeauna momentul de după, în care deschideai ochii și respirai liniștită, ușor, spunându-mi că mă iubești. Iubeam acel moment de liniște ce ne cuprindea după fiecare sărut. Acum îmi ceri din nou să te sărut. Îmi este frică. Și totuși, o fac – îți spun că te iubesc, te țin strâns de mâna mică și rece și te sărut încet, încercând să te readuc aproape. Îmi spui că și tu mă iubești. Ridicându-mi buzele deasupra buzelor tale, aștept să deschizi ochii și să-mi spui din nou că mă iubești.  Pleoapele tale rămân liniștite, indiferente. Aparatele refuză să te mai lase lângă mine. Cum pot accepta eu oare faptul că acel ultim sărut a fost chiar ultimul?! Mă cuibăresc la pieptul tău tăcut și îți rostesc poezia noastră. Rămân mut, lângă tine, așteptând. Ultimul sărut nu poate fi ultimul! Nu vreau, nu trebuie și nu poate să fie!….

 

(Iubito, să ții minte toată viața – ultimul nostru sărut nu va putea fi niciodată ultimul. Drumul nostru nu se va opri niciodată la capătul pământului. Capătul pământului este începutul cerului!)

 

Because I love you so much

‘Cause all of me
Loves all of you
Love your curves and all your edges
All your perfect imperfections
Give your all to me
I’ll give my all to you
You’re my end and my beginning
Even when I lose I’m winning
‘Cause I give you all of me
And you give me all of you

Vă provoc să fiți poeți!

Dragilor, iată ce m-am gândit: De vreme ce acest blog este unul dedicat sufletului, în special poeziei, chiar dacă nu neapărat în versuri – căci poezia nu înseamnă doar versuri, ci sufletul în general este o poezie, dacă știm să trăim frumos -, am ajuns la concluzia că ar fi interesant să punem mână de la mână, sau poate suflet de la suflet, și să strângem câteva – de fapt cât mai multe – poezii, creații proprii. Mecanismul acestui “joc” este cât se poate de simplu – eu postez o strofă compusă de mine, iar voi postați în secțiunea de comentarii creațiile voastre. Nu contează că sunteți sau nu foarte talentați în arta poeziei, nu contează că scrieți poezii de dragoste sau sociale, triste sau vesele, nu contează dacă postați o strofă de patru, opt sau douăsprezece versuri – contează doar să hrănim spiritul poetic care, după părerea mea, se află în noi toți. Repet, dacă știm să trăim frumos, sufletul nostru este o adevărată poezie. Ce ziceți, vă băgați la joc? Vă aștept cu drag:)

Încep eu, cu o strofă dragă mie:

Iubito, ne-ngroapă amurgul,
cădem amândoi în non-verb;
acum, că nu bate nici vântul,
tăcerile noastre converg.

 

 

100.000

Ziceam acum ceva vreme că îmi doresc ca până la începutul lunii iunie să ajung la 100.000 de vizualizări pe blog. Se pare că am reușit această “performanță” ceva mai devreme. Așadar, îi urez căsuței mele la multe vizite și de acum încolo! :)

Mulțumesc celor ce mi-au suportat deviațiile neuronale au ajutat la buna-creștere a acestui blog! :)

Ce facem când ne este dor?

Ce facem atunci când privirile noastre nu se pot atinge indiferent de locul spre care am privi? 7869e3a001c9ed173792e6dd3d499a37 Ce facem atunci când așteptarea noastră culminează cu o nouă așteptare? Ce facem atunci când în sufletul nostru se formează o temniță în care fluturii nu pot zbura? Nu putem decât să așteptăm în continuare… Nu avem dreptul și opțiunea să “trecem peste”. Trebuie să ne fie în continuare dor, pentru a păstra dorința. Nu putem ceda, nu putem abandona speranțele, nu putem pune visurile în întuneric….. Ne întindem în pat, strângem perna în brațe și, privind spre locul unde celălalt dormea odată, ne imaginăm că este acolo și că ne ascultă. Ne amăgim cu imaginația, dar este singurul nostru refugiu – imaginația, amintirea, momentele frumoase pe care le-am salvat în memoria sufletului….

Și mă gândesc că toate astea ne vor face să conștientizăm și mai mult ce suntem noi atunci când nu suntem doi. Vom conștientiza astfel cât de mici suntem, individual, însă cât de mari suntem împreună. Ne vom iubi și mai mult și ne vom prețui infinit mai mult. Dacă este posibil să măsurăm iubirea și prețuirea…

Îmi este dor de tine, iubito! Totul va fi însă bine, iar noi vom ieși din aceste încercări mai puternici decât ne vom putea imagina vreodată.

Te iubesc!

Îți mulțumesc că exiști în sufletul meu! De acolo știu că nu vei lipsi niciodată!

 

Sursa imaginii: Pinterest.com

Nu aș putea muri vreodată

O mie de sinucideri

nu ar fi de ajuns pentru a muri,

atâta vreme cât exist în sufletul tău -

când exiști în locuri pe care nu le poți controla,

ești nemuritor!

Gând CXVII

Tu, floarea de cireș a grădinii sufletului meu!…

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 592 other followers

%d bloggers like this: