Adieri

•October 12, 2017 • 2 Comments

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

Advertisements

A te naște fiindu-ți dor…

•October 5, 2017 • Leave a Comment

Vrând să călătoresc spre meleaguri unde nu am mai fost de ani de zile, am considerat că Mia Martini este cea mai bună soluție. Am “cunoscut-o” în Sicilia, acum 8 ani, când am ascultat melodia Cu’mme, iar de atunci mi-a rămas în suflet. Astăzi, căutând aceeași melodie, pe care o știu în două variante (prima este cea menționată anterior, varianta live, solo, iar a doua este duetul cu Roberto Murolo), am hotărât să caut de asemenea mai multe melodii de la acesta din urmă. Roberto Murolo este un artist napoletan, așa că dialectul (sau poate chiar limba, de ce nu) este unul cu totul special. După două-trei-patru melodii și un album întreg descărcat instantaneu în telefon, mi-am spus că trebuie să ajung la Napoli. Ascultând cuvintele, fug cu gândul spre fado (de altfel, napoletana, ca și siciliana, îmi par că seamănă incredibil de bine cu portugheza, cel puțin ca pronunție) și mă cuprinde un fel de dor de ceva ce nu am trăit niciodată. O neliniște care vine din teama că niciodată nu voi putea învăța cu adevărat acel dialect și că oricât mi-aș dori nu aș putea nici măcar pentru o clipă să trăiesc în vremurile de acum 50-60-70 de ani, atât de frumos prezentate în filmele vechi, ce abundă de boemie. Este exact sentimentul pe care îl avem când ne este dor de cineva plecat de multă vreme dintre noi și nu putem nicicum să îl revedem… De asemenea, mă doare faptul că nu am deprins niciodată vreun talent artistic, cum ar fi cântatul la chitară sau, de ce nu, cel vocal. Simt că sunt cumva prins într-o închisoare a mediocrității și a limitării. Ăsta sunt, aici m-am născut, în aceste vremuri, iar trenul a plecat de mult. Îmi rămâne doar să mă cufund în continuare în aceste romanțe minunate desprinse cu siguranță din alte vremuri…

 

Gând CXCII

•September 19, 2017 • Leave a Comment

Unii oameni au nevoie de răni, pentru a fi siguri că pot vindeca ceva. De aici, inexplicabile autodistrugeri …

Gând CXCI

•August 5, 2017 • Leave a Comment

O viață lipsită de suferință nu poate și nu merită a fi trăită. Moartea ar părea astfel insuportabilă…

Gând CXC

•May 23, 2017 • Leave a Comment

Oamenii fericiți nu pot fi scriitori. Ei sunt povestitori. Scrisul se naște în văi, nu deasupra dealurilor.

De ce unii oameni sunt veșnic triști…

•March 20, 2017 • 2 Comments

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul

The clown who tried to make himself laugh

•February 7, 2017 • Leave a Comment

Consider că cei care încearcă să se adapteze undeva, oriunde, oricând, în orice context, trăiesc o dramă. O depersonalizare dură ce are la bază ideea că “nu sunt destul de bun pentru a fi eu însumi, așa că voi încerca să găsesc o cale de a fi pe placul celorlalți”. Copil fiind, m-am lovit adesea de diverse stigmatizări, etichetări sau pur si simplu răutăți. Eram fie slab, fie timid, fie delăsător, fie distras, fie nepopular, fie oricum altcumva decât s-ar fi așteptat ceilalți să fiu. Și mi-am dorit să fiu plăcut. Nu neapărat iubit, dar măcar respectat și tratat ca parte integrată a grupului. Măcar până la proba contrarie. Nu acceptat, căci acceptarea ar fi însemnat o obligație, ci nu ceva natural. Bineînțeles, au existat excepții – au existat întotdeauna câteva persoane cu care mă înțelegeam, dar și acestea erau, de cele mai multe ori, la rândul lor, persoane “refuzate de grup”.

Mi s-a spus adesea că mă maimuțăresc sau că fac pe clovnul. Mi s-a spus că sunt antipatic, stresant sau, mai finuț, că nu îmi stă bine așa. Toți cei care mi-au spus asta, au avut se pare impresia că îi priveam pe ei și că încercam să îi distrez, încercând să fiu măcar luat drept a cincea roată de la căruță, aia la care te uiți și începi să râzi că e prea strâmbă și se mișcă ciudat. Nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva acel clovn încerca să se facă pe el însuși să râdă… Un clovn înțelege foarte bine ceea ce se întâmplă în jur și simte foarte bine emoțiile privitorilor. Din păcate, de cele mai multe ori, tace. Plătitorii de bilete nu știu că acel clovn poate vorbi, visa sau alerga. La o primă vedere, clovnul este doar un mim șchiop care din când în când face animale din baloane.

Am înțeles foarte bine faptul că nu sunt dorit în grup. Am înțeles foarte bine faptul că ceilalți copii sunt mai populari, mai bogați, mai plimbați prin lume sau pur și simplu mai norocoși. Am înțeles că sunt ignoranți sau că de fapt sunt doar diferiți. Și am acceptat asta. Și m-am îmbrăcat în hainele de clovn, după care mi-am pus peruca și nasul roșu, m-am așezat pe mine, cel care nu eram clovn, pe un scaun alăturat și am început să spun glume, să mă strâmb, să urlu, să dansez ciudat, să fac lucruri care am considerat că pe mine însumi mă vor face să zâmbesc. Și m-au făcut să zâmbesc. Și m-am simțit fericit. M-a întristat doar faptul că oamenii nu m-au lăsat să fiu nici măcar atât. Nici măcar propriul meu clovn nu mai puteam fi. Eram înconjurat de oameni diferiți, cu gândiri diferite, cu sentimente diferite, care nu vroiau să accepte conceptul de clovn interesat de el însuși. Atâta vreme cât nu îi distrezi pe ceilalți, ești nefolositor în hainele de clovn. Iar dacă te duci în fața oglinzii și râzi de și pentru tine însuți, mai devreme sau mai târziu vei fi tras de mânecă și ți se va spune că nu îți stă bine…

Și așa, am început să port ocazional diverse măști de om serios, preocupat de ceilalți sau de lucruri mai puțin frivole, care nu are altceva mai bun de făcut decât să supraviețuiască…

Eu am murit în clipa în care mi-ați ucis clovnul…

 
%d bloggers like this: