Ce ar fi norii fără Cer?!

•July 21, 2016 • Leave a Comment

Îți zăresc căpruiul și simt cum soarele roșu, timid și ud al dimineții începe să-mi alinte pielea. Privesc valurile cum își întind brațele către aripile micilor îngeri ai plajei și le ascult simfonia tăcerilor nemaiascunse. Tac! Te simt! Te văd! Te înconjor cu respirația gândului ușor, având încă în suflet reverberația cortinei ce cu o seară înainte se lăsase deasupra albastrului devenit deodată întuneric.

Jocul razelor de soare atinge apogeul. Privesc infinitul de deasupra ființei mele umile. Ce m-aș face eu, un biet îndrăgostit, fără Cer?! Ce ar fi norii visurilor mele fără un Cer pe care să se sprijine?!

Ce aș fi eu fără tine?! Oase pierdute de trup, rătăcite în pământuri prea uscate pentru a putea da vreodată naștere unui alt Eu…

Te iubesc cu ambii ochi, cu ambele mâini, cu întreaga-mi gură, cu întregu-mi trup, cu toate gândurile și toate expresiile cordului meu.

Te privesc cu ochi de Luca și Maria ce încă visează cuminți să ne descopere. Îți acopăr gura cu poveștile pictate pe buzele-mi însetate de viață și respir ușor, mirat de propria mea existență.

Tu aparții Cerului, visurilor și frumosului, iar eu îți aparțin ție, om drag.

Te iubesc!

Îți mulțumesc!

2016-07-14 05.50.30

Întâlnire cu o bătrânică

•July 18, 2016 • 7 Comments

Dragi prieteni și români,

 

Vreau să vă povestesc o întâmplare care pe mine m-a impresionat. Acum ceva timp, am cunoscut o bătrânică. Era singură, în parc, pe o băncuță ascunsă de ochii lumii, dar avea un zâmbet ce m-a impresionat. Se vedeau pe fața ei ridurile – care va să zică, nu a avut o viață compusă doar din lapte și miere – , dar zâmbetul ei îmi spunea că are ceva special. M-am apropiat timid, pentru că nu mi s-a întâmplat până acum să abordez oameni mai în vârstă pe stradă doar de dragul conversației, dar dânsa a fost tare bucuroasă de „vizita” mea. Mi-a zâmbit, i-am zâmbit, m-am așezat lângă dânsa și am început să vorbim. I-am spus:

-Doamnă, aveți un zâmbet atât de vioi, îmi dați impresia unei fericiri depline, însă pot jura că ascundeți ceva. Îmi cer scuze, nu vreau să fiu nepoliticos, nu vreau să vă jignesc, dar am impresia că zâmbetul dumneavoastră este puțin fals. Ați dori să vorbim despre dumneavoastră și despre ceea ce vă apasă? Ar putea fi o ocazie bună de a vă elibera sufletul.

Dânsa, deloc deranjată, dar puțin stânjenită, a acceptat:

– Ok, tinere, hai să vorbim! Vrei să îți spun povestea mea? Ți-o spun. Am trăit la viața mea multe, am avut parte de multe bucurii, dar și de multe decepții. Am avut aproape de mine oameni extraordinari, dar și lepre. Am coborât adesea multe văi, însă am știut de fiecare dată să urc și dealurile. Acum, însă, parcă este mai greu ca niciodată. Copiii m-au părăsit, lumea din jurul meu nu mai știe cum să mă jignească mai rău – deși nu știu cu ce le-am greșit eu semenilor mei – , pensia mea este tot mai mică pe zi ce trece…

– Vă înțeleg, doamnă, însă aceste lucruri sunt comune printre persoanele de vârsta dumneavoastră. Nu sunteți un caz izolat. Nu v-ați gândit niciodată să vă resemnați și să lăsați lumea în lumea ei?

– Nu pot face asta! Eram o doamnă în adevăratul sens al cuvântului. Aveam demnitate, onoare, respectul celor din jurul meu, copiii mei erau alături de mine, mă încurajau și mă susțineau în tot ceea ce făceam, aveam o situație socială bună, eram privită cu ochi buni până și de străini. Acum nu mai am nimic. S-au dus zilele alea, s-au dus anii de glorie, s-a dus viitorul pe care l-am visat întotdeauna. Nu mi-au mai rămas decât parcul, banca asta, poeziile și melodiile vechi, rândurile pe care le mai scriu din când în când și sufletul meu. Un suflet deja mult prea încărcat. Un suflet obosit, mult mai bătrân decât mine.

– Doamnă scumpă, vă văd cum zâmbiți și mă văd nevoit să vă spun: Nu mai gândiți așa! Dincolo de lumea exterioară, dumneavoastră sunteți cea care contează. Între dumneavoastră și cei de afară este un zid pe care ei l-au creat, ceea ce înseamnă că nu vă vor. Dacă nu vă vor, înseamnă că nu vă merită. Ei nu știu ce suflet aveți, ei nu știu să aprecieze un om la adevărata sa valoare. Lăsați-i pe ei! Trebuie să aveți grijă de dumneavoastră și de sufletul dumneavoastră. Dacă vă veți putea câștiga liniștea interioară, dacă veți putea da uitării toate aceste detalii cotidiene – căci pentru mine nu mai reprezintă decât simple detalii – , atunci totul va fi perfect. Poate că într-o bună zi lumea își va da seama de greșelile comise. Poate că într-o bună zi copiii dumneavoastră se vor întoarce și vă vor purta de grijă. Până atunci, nu uitați, scumpă doamnă, fericirea este în dumneavoastră, nu în cei din jur. Fericirea v-o construiți dumneavoastră, prin modul dumneavoastră de a fi și de a gândi. La fel și liniștea.

– Dragule, îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. Ești o adevărată alinare și îți spun sincer că nimeni nu mi-a mai vorbit atât de frumos în ultima vreme. M-ai pus pe gânduri și mi-ai deschis ochii. Voi face așa cum mi-ai recomandat. Încă o dată, îți mulțumesc din suflet. Pentru tot!

– Nu aveți pentru ce, doamnă! Dacă pot fi alături de semenii mei, sunt fericit. Acum, la plecare, îmi puteți spune vă rog frumos numele dumneavoastră? Aș dori să ținem legătura și să mai povestim.

– Sigur! Numele meu este România!

– Cristian, încântat!

– Și eu sunt încântată, de asemenea! Rămâne să mai vorbim, dragule. Știi unde mă găsești.

– Sigur. La revedere! Aveți grijă de dumneavoastră!

– Voi avea! Îți mulțumesc pentru grijă! La revedere!

 

(Poveste scrisă undeva prin anul 2012)

Mundaneitate mizeră

•May 22, 2016 • Leave a Comment

Nu știu unde, cum sau de ce, însă m-am sinucis. Ma simt mizer, incapabil, chilipirgiu, frivol. În clipa în care am ales să deschid ochii, m-am speriat, căci am văzut un monstru cu milioane de capete și cu un singur suflet – un monstru vanitos, obsedat de viețuirea dinspre exteriorul său spre interiorul celorlalți. Nu mi-am dorit asta. Regret clipa în care ochii mi s-au deschis. Pleoapele mele s-au lepădat de liniștea tulburărilor și și-au întins brațele, alegând să facă loc tuturor mizeriilor ascunse sub Soare. NU! Refuz să mai exist astfel! Iată-mă, Doamne, închid din nou ochii! Ajută-mă să visez din nou! Să îmi regăsesc singurătățile creatoare, minimele singurătăți de care are nevoie un suflet zbuciumat de dorul a ceva ce nu a trăit niciodată, de durerile tuturor celor ce au ales să își ascundă durerile… Doamne, ajută-mă să îmi păstrez zvârcolirile vii, să pot muri din nou repetat, fără început și fără de sfârșit, să mă pot erija în poeți retrași în veșnicie, să pot sângera din nou albastru, să zbier spre sufletul unui alb dreptunghiular sau de orice altă formă… Lasă-mi nopțile pline de sens și ia-mi înzorzonările zilelor mult prea grele, mult prea asemănătoare și mult prea posesive. Nopțile îmi oferă spațiu. Îmi oferă dreptul la descompunere. La cuvânt. La viață prin moarte. Moartea ne face să ne simțim vii, unici, inspirați, estetici; viața ne face să ne simțim doar neintegrați, sepulcrali, izolați sau ordinari… Nu văd nimic special în ceea ce văd toți ceilați. Zilele sunt ale tuturor, în timp ce nopțile aparțin fiecăruia dintre noi, individual.

Uitasem cât de frumoasă este transfigurarea amarului la atingerea corzilor dulci ale unor bucățele de hărtie…

Obsesia morții

•May 7, 2016 • Leave a Comment

Mă obsedează problematica morții. Îmi este imposibil să îmi imaginez cum ar arata lumea fără ca eu să o pot percepe. Cum poate exista lumea înconjurătoare, fără ca eu să fiu cel înconjurat?! Nu pot vizualiza veșnicia ce se va așterne la sfârșitul zilelor mele, așa cum nu pot vizualiza veșnicia ce s-a risipit în momentul în care m-am născut și am devenit conștient.

Mă întreb, oare veșnicia ce va începe în clipa morții (poate doar fizice) va continua veșnicia ce m-a precedat?…

Gând CLXXXVI

•May 4, 2016 • Leave a Comment

Aș scrie despre moarte, însă nu pot scrie despre un concept care mă menține viu; nu știu a scrie decât despre ceea ce mă ucide, consumă, înstrăinează și depersonalizează, așa că scriu despre viață și timpul său. Timpul nu există decât în viață-sfârșitul aparține întotdeauna vieții, niciodată morții….

Vând cărți (filosofie și nu numai)

•April 18, 2016 • Leave a Comment

Întrucât doresc să cumpăr o carte care este destul de scumpă în librărie, și anume un volum colectiv al celor trei Caiete ale lui Cioran, m-am gândit să fac un pic de curățenie în bibliotecă. Așadar, vând următoarele cărți:

Immanuel Kant – Critica Facultății de Judecare (25 ron)
Aristotel – Metafizica (25 ron)
Isaiah Berlin – Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri (20 ron)
Jack Bowen – Fascinația ideilor (20 ron)
John Updike – Teroristul (15 ron)
Jordi Punti – Bagaje Pierdute (15 ron)
Emil Cioran – Caiete – vol 1,2,3 (25 ron per bucată/60 ron împreună)

Prețul, în cazul achiziției mai multor cărți, este discutabil.
Cărțile sunt ediții recente, foarte îngrijite, prezentând doar urme ușoare de uzură, ca efect al depozitării în bibliotecă (vezi pozele cu Caietele lui Cioran)

Pentru detalii, loc de întâlnire etc, putem discuta aici, în secțiunea de comentarii.

Spor la citit!

Gând CLXXXV

•April 14, 2016 • Leave a Comment

Ni se recomandă să mâncăm fructe pentru o viață sănătoasă (pentru a ține moartea cât mai departe), deși se pare că am devenit muritori tocmai din cauza unui fruct…

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 907 other followers

%d bloggers like this: