Despre tăcere

by Crisego

Tăcere – acesta este cuvântul asupra căruia îmi arunc astăzi privirea. Un cuvânt simplu, care gâdilă frumos timpanele, dar care descrie o stare mai mult sau mai puțin plăcută – depinde din ce unghi privim subiectul. Haideți să vorbim puțin despre cât de morală este tăcerea!
Tăcerea are momente când este morală, etică, benefică, salvatoare, însă are, de asemenea, și momente când dăunează celor ce o „practică”, dar și celor asupra cărora aceasta se abate. Să luăm pe rând, cele două tabere:
Tăcerea este benefică atunci când este „folosită” pe post de medicament, pe post de umbrelă pentru ploile reci ale cuvintelor, atunci când îndeamnă la cumpătare, respect și iubire. Este moral ca atunci când, de exemplu, cineva este într-o situație stresantă, noi să nu sărim asupra sa cu „discursuri incurajatoare”, să lăsăm acea persoană să respire, să își privească situația în ansamblu, să ia singură anumite decizii. Atunci când, de exemplu, persoana iubită ne roagă să îi oferim puțină liniște, puțină înțelegere, să degajăm puțin terenul, e important să îi înțelegem acesteia dorința și nevoia și să acceptăm situația ca atare. În caz contrar, nu putem decât să înrăutățim situația. O persoană care nu poate să se lipsească de cuvinte atunci când situația o cere, este o persoană imatură, lipsită de educație și respect pentru cei din jur.
De cealaltă parte a baricadei, tăcerea poate fi dăunătoare în cazul în care, de exemplu, o persoană ne cere ajutorul, dorește un sfat sau o simplă părere, iar noi suntem prea comozi și prea importanți pentru a îi răspunde. Atunci când întoarcem spatele celor ce ne solicită și preferăm să ignorăm, de multe ori apare durerea. Cu siguranță că nu durerea fizică, însă cea sufletească. Haideți să luăm un caz des întâlnit în zilele noastre: De exemplu, o mamă se ceartă cu fiul său și nu își mai vorbesc timp de 5 ani. La un moment dat, mama, cea care i-a dat viață copilului, cea care s-a chinuit să îl crească, rămâne imobilizată la pat, fără nicio putere, fără prea multe zile de viață rămase, singura posibilă alinare fiind vocea fiului său. El află de problema mamei, însă își spune în sinea lui: „Daca nu m-a căutat atâta vreme și nu a avut nevoie de mine, ei bine, nu mă mai interesează. La ce bun să mă întorc?”. Și iată cum mama, bolnavă și tristă, se stinge fără nicio ultimă alinare. Vă spun sincer că acum, scriind aceste cuvinte, chiar dacă nu sunt inspirate din nicio poveste personală mie, mă încearcă o senzație ciudată, de tristețe, de compasiune, de milă… Câteva lacrimi stau să curgă. Mă abțin însă.
Iată, deci, oameni buni, la ce poate duce tăcerea. Tăcerea poate aduce satisfacții, dar poate aduce și lacrimi amare. Poate să ne reînvie, dar poate să ne și îngroape. De aceea spun, fiți atenți, oameni buni, atunci când „folosiți” tăcerea, căci folosită neglijent, poate fi fatală.