Cimitir de psihoze

by Crisego

Bătea un vânt sălbatic, un amestec între Siberia și Alaska, noaptea tocmai se așternuse, iar luna zâmbea ciudat, de-acolo de pe tronul ei. Luasem la picior toate aleile. Zeci, poate sute de morminte mă întâmpinau cuminți de-a stânga si de-a dreapta mea, cerându-mi parcă să mă așez pentru câteva minute. Am ales câteva “apartamente” unde să stau și am început să depăn amintiri. Am găsit nopțile în care ieșeam de nebun pe străzi și vorbeam cu felinarele, zilele în care mă plimbam ca hipnotizat printre o ceată imensă de monștri urbani, serile în care stăteam singur în cameră și-mi crestam venele deasupra unui caiet gol, astfel încât sângele să noteze ceea ce simțeam, căci nu mai eram fizic în stare să vorbesc…nici măcar psihic. Nici măcar cu mine însumi. Mi-am întâlnit zeci de psihoze și clipe de delir ce aproape că îmi vânduseră sufletul neantului, doar că de data asta stăteau tăcute în cutia lor de pământ, undeva la doi metri adâncime. Îmi aduc aminte cum camera aproape că-mi devenise congelator, un adevărat Pol Sud al existenței mele. Îmi beam zilnic sufletul și mințile ca pe apă plată și mă rugam să vină o apocalipsă ceva, pentru ca totul să se termine cât mai repede, cât mai brusc, fără întrebări. În fine, ajuns la ieșirea din cimitir, am aruncat o ultimă privire în spate, după care am răsuflat ușurat și am îmbrățișat noaptea. Pentru prima oară după foarte mult timp, iubeam liniștea nopții. Ce festin pentru suflet!

Advertisements