Herăstrăul nostru

by Crisego

Mai știi? Eram doi copii! Doi copii timizi ce aveau flăcări în ochi. În suflet cam bătea vântul. Era o zi minunată, parcul ne îmbrățișa cu căldură, iar noi pășeam cu grijă pe aleile ce aveau să ne devină martore. Martore ale iubirii noastre de mai târziu.

Ah, draga mea! De-ai ști cât de emoționat eram!… Cum vorbeam noi despre vrute și nevrute, “speriați” ca nu cumva să epuizăm subiectele…

Terasa noastră, banca unde ți-am pătruns în ochi atât de adânc încât dispăruse până și zațul de pe fundul ceștii de cafea, Grădina Japoneză..

Câte cuvinte, câte priviri, câte emoții, câte, câte, câte!

Timpul a trecut! Timpul ne-a mângâiat creștetele cu blândețe și ne-a adus împreună pe același drum, iar acum ne suntem veșnici. Ce poveste frumoasă!

Și acum, când scriu aceste rânduri, sunt copleșit de emoții!…

Te iubesc, scumpa mea! Îți mulțumesc pentru că mi-ai readus la viață copilăria, speranțele, încrederea, suflul! Te ador!

Advertisement