Paradox sau pseudo-dragoste de poezie?

Observ cu o doză de oarecare răzvrătire faptul că românii au devenit brusc culți, boemi, poeți și fini amatori de frumos. Observ că s-au umplut blogurile de poezii eminesciene, observ că Eminovici (ca să fim corecți) este brusc adulat de mulțime și că românul nu mai moare de foame, ci de dragul Luceafărului. Ei, dar stați, că nu am nimic cu nimeni! Fiecare e liber să iubească ce vrea, pe cine vrea, cum și când vrea. Fiecare este liber să iubească sau nu poezia. Ce mă intrigă pe mine este faptul că timp de un an de zile nimeni nu pomenește nimic de poezie, timp de un an de zile poezia și amatorii de poezie sunt subiecte de caterincă pentru “rebeli”, iar acum “rebelii” se transformă în romantici și postează cel puțin o poezie sau un vers de-al lui Eminescu pe facebook. Dintr-o dată, suntem cu toții cunoscători și degustători…

În fine, eu rămân oricum la Nichita Stănescu și Bacovia…

Advertisement

Next goal: 100.000

În 2011, în primul an de viață al acestui blog, am strâns 786 de vizualizări (noiembrie și decembrie). În 2012, statistica a înregistrat 51.562 de vizualizări, iar anul trecut 37.523. Anul acesta, până acum s-au adunat 1133 de vizualizări. Dacă tragem linie, asta înseamnă 91004 vizualizări de la nașterea blogului Crisego. Mi-am propus ca până la începutul lunii iunie să ajung la 100.000, ceea ce presupune ca în următoarele patru luni și jumătate să contorizez 9000 de vizualizări, adică 2000/lună. Cum în ultimele cinci luni media a fost de 2676, mă gândesc că nu ar fi o problemă acest obiectiv.

Așadar, să ne citim sănătoși! 🙂

La doi pași de infern…

Și iată, am căzut din nou în patima muzicii epice… În caz că m-ați întreba ce simt ascultând așa ceva, zic: înălțare, emoție, adrenalină, putere, abilitate, curaj. Un exemplu concret în acest sens ar fi acela că într-o zi, în metrou fiind, ascultam la căști una dintre piesele celor de la Two Steps From Hell, și anume Black Blade. La un moment dat, când piesa ajunsese la punctul său culminant, simțeam parcă sufletul ieșind dinlăuntrul meu; simțeam cum mă desprind, odată cu apariția unui fior ciudat pe șira spinării…

Enjoy!

Cum știi că ai întâlnit-o pe EA?

Mâine se împlinește un an și jumătate de când împărțim și bunele și relele. Un an și jumătate în care am învățat să plângem, să râdem, să glumim, să suspinăm, să călătorim, să iubim, să facem totul împreună. Stau și mă întreb, cum știi că ai întâlnit-o pe EA? Nu știu cum știți voi, dar cu siguranță știu cum știu eu.

Știu că am întâlnit-o pe EA pentru că am fost încă de la început cucerit de zâmbetul ei. Pentru că de la bun început, fără concediu, mi-a vorbit frumos și mi-a susținut visurile. Pentru că avem locurile noastre, bucățelele noastre de oraș în care mergem și zicem “Aici am fost în prima zi”, “Aici am fost în seara aia, după concert”, “Aici am fost în seara aceea în care am plâns jumătate de oră”… Pentru că de un an și jumătate păstrăm tradițiile de la început. Pentru că am învățat să râdem de prostiile pe care uneori le facem și să plângem amândoi pentru orice mic cuvânt spus aiurea, pentru că nu vrem ca vreodată să ne rănim. Pentru că ne place amândurora poezia, pentru că ne place amândurora Nichita, pentru că EA l-a acceptat pe Cioran în viața ei, Cioran fiind fratele meu mai celebru ( 😀 ). Pentru că avem glumele noastre, poreclele noastre, maimuțărelile noastre de fiecare seară. Pentru că nu ne culcăm niciodată supărați, pentru că orice s-ar întâmpla în timpul zilei, seara facem pace pentru a ne imagina unul pe altul cât mai frumoși și pentru a adormi liniștiți… Pentru că suntem ca o familie. Pentru că dincolo de relația de iubire, există prietenie și respect. Pentru că ne suntem în fiecare clipă, mereu mai emoționați și mai îndrăgostiți. Pentru că simțim iubirea, ci nu doar o exteriorizăm. Pentru că pur și simplu știu!!!

O iubesc! Pentru că este EA!