Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Sărbătoarea ochilor

E sărbătoare nescrisă, aș zice
în calendarele lumii antice,
dar nici în cele de azi nu apare
trecută cu negru sau altă culoare
și totuși … ce rafinate festine
sacrale se desfășoară în mine
când jarul fluid al ochilor tăi
împrăștie evanescente văpăi!
Setos de lumină, la fel ca un orb
lumina din ei aș vrea să o sorb…

Magnetici, cum zvârlu impulsuri prin gene
ca niște supra-terestre antene,
imenșii tăi ochi cu teluricul lor
ecou din adâncuri, tulburător
țâșnit prin fierbintele frunții pământ,
un vector fantastic îmi pare că sânt,
sau tainic aruncătoarele sale
de flăcări cu vâlvâtăi naturale,
de jur-împrejur …

Extatic privesc fluientul contur
care începe să cheme, să sape
năvala unor onirice ape,
ori grația mâinilor ce mi se par,
când înfloresc pe sâni de cleștar
zbor de hulubi, sub raze vibrante
deasupra unor exotice plante …

Ce diafane lumini tropicale
și ierburi tenace privirile tale
din straturi de mit țâșnite spre viață
în crengile ochilor mei când se-agață!

De ce, așadar să nu spun oare,
că se desfășoară o sărbătoare
în mine, pe care registrul divin
nu o atestă, nici acte de prin
lumea antică ori contemporană
când uneori, din vrăjita mea rană
ce arde ca un ocean de văpăi
sui tainic pe navele ochilor tăi?

( Ernest Verzea – “Îmblânzitorul mușcătoarelor neliniști”, 2002 )

Călătorie pe străzile neantului

El a uitat de mult ce înseamnă un cămin. A uitat de mirosul de mâncare caldă ce-l întâmpina încă dinainte să intre pe ușa casei, a uitat de scârțâitul ușor al scaunului din bucătărie și a uitat până și de lampa sa, pe care o iubea de altfel nespus de mult în vremea în care încă își făcea culcuș în pat. Astăzi rătăcește aiurea pe străzile surdo-mute, târând după el un sac de gânduri învechite ce i-au adus de-a lungul vremii doar necazuri. Ar vrea să scape de ele, ar vrea să le arunce, dar se răzgândește imediat, căci cine știe cât de friguroase vor fi nopțile viitoare și câtă nevoie va avea de câte un marafet care să-i servească drept lemne de foc… Se teme că va avea de înfruntat o iarnă geroasă sub cerul liber și ghețos. Se teme că într-o dimineață va uita să se mai trezească, gândurile din sac nefiindu-i destul de bune pentru a-l putea înveli timp de trei luni de zile… S-ar uita în suflet, dar acolo este un lac secat, căci în clipa în care și-a luat gândurile în spinare și a ieșit pe ușa casei, a renunțat la trăirile afective, la simțiri, la sentimente, la bătăile inimii. Ce să mai culeagă de pe fundul unui lac abandonat?! Poate doar regrete… Dar chiar și așa, de ce folos îi mai sunt acum regretele?!……………………………….

Și uite-așa, încă un amărât își află sfârșitul printre grămezi de asfalt, praf și noroi, în frig, departe de lumea de acasă, departe de familie, departe de tot ce a însemnat vreodată fericire. Fără suflet, omul nu poate supraviețui decât din inerție, însă pentru prea puțin timp… Gândurile sunt doar foc de paie, sunt doar petice, nu materie primă…

%d bloggers like this: