Interviu cu un condamnat la moarte

– Bună ziua!

– Salut!

– Numele meu este…

– Știu deja cum te cheamă! Am fost informat că vei veni!

– Ok. Păi, atunci.. să începem! Spune-mi te rog câteva cuvinte despre tine, cel de dincolo de zidurile închisorii! Cum arăta viața ta înainte de a ajunge aici?

– Mă descurcam și eu cum puteam. De nevoie, făceam de toate, știi cum e… Trăiam într-o garsonieră pentru care trebuia să plătesc trei milioane pe lună. Înainte să intru, eram deja restant vreo trei luni. În fine… Am cinci frați, fiecare la casa lui. Doi în București, trei plecați din țară…

– Familie? Aveai o familie afară?

– Stăteam cu o femeie de vreo un an de zile, dar am auzit că a plecat la mă-sa în Italia după ce m-au închis…

– Copii?

– Nu. Asta mi-ar mai fi lipsit!

– Ok. Spune-mi câte ceva despre modul tău de a fi. Cum erai ca și personalitate? Cum te înțelegeai cu ceilalți?

– Cumătrule, am fost învățat de mic să nu-mi fac prea mulți prieteni. Tot ce am făcut în viață, am făcut singur. Nu m-am bazat pe nimeni și nimeni nu s-a bazat pe mine. Am fost mai sălbatic, ca să zic așa…

– Furai? Te drogai?

– De furat, da! De drogat, nu!

– Niciodată?

– Niciodată!

– Părinții tăi îți ziceau vreodată ceva?

– Mama s-a dus când aveam nouă ani. Tata m-a ținut ca-ntr-o închisoare până la unșpe ani, după care m-a dat la cămin. Am trăit printre străini, mi-a fost sete, mi-a fost foame, mi-a fost frig.. Asta e, așa a fost să fie.

– Cât ai stat la cămin?

– Patru ani. După ce am făcut cinșpe ani am sărit gardul și mi-am luat lumea-n cap. Până la douăzeci de ani am stat pe străzi, prin canale, prin parcuri, pe bănci, în scări de blocuri…

– … Iar acum ai douăzeci și opt de ani, înțeleg. Cum ai reușit să scapi de canale și străzi?

– M-a găsit un domn bătrân în scara lui de bloc și m-a luat la el. A zis că măcar așa face un bine și nici nu mai stă și el singur. Am avut noroc, că așa am putut să mă liniștesc și eu, să mănânc, să mă spăl, să îmi caut un loc de muncă, să încerc să îmi fac un rost.

– Și cât timp ai locuit la acel domn?

– Bătrânul a murit și el după cinci ani, așa că la douăzeci și cinci de ani a trebuit să plec iar pe străzi. Bine, aveam niște bani puși deoparte și așa am reușit să găsesc garsoniera de care îți ziceam mai devreme.

– Și totuși, viața ta a luat-o din nou pe drumuri strâmbe, când păreai să te liniștești…

– Da… Am început să mă bag în combinații, să învârt una-alta, să tâlhăresc. Aveam nevoie de mai mulți bani. Cu unii din cartier chiar am ajuns să mă cert, pe motiv că făceam pe șmecherul și că le ocupam zona. M-au pus să le plătesc taxe, știi tu la ce mă refer. Nu aveam bani, așa că m-au bătut până m-au lăsat inconștient. Erau vreo opt inși. Și uite așa, am ajuns internat în spital. Îți dai seama, fără asigurare, fără bani, fără o slujbă normală, toată lumea se uita la mine ca la semafor. În fine, m-am făcut bine și am zis că să îmi caut iar rostul. M-am angajat la negru prin diverse locuri, iar într-un final am ajuns la un restaurant, la munca de jos. Acolo am cunoscut-o și pe femeia care m-a lăsat. Îmi plăcea de ea, era curățică, îngrijită, se vedea că nu are nici ea o situație bună, dar avea bun-simț. Asta mi-a plăcut la ea, că nu vorbea aiurea și că era fată serioasă, muncitoare…

– Continuă, nu te opri!

– Ne-am mutat împreună, am început să punem banii la comun, ne luasem chiar și un frigider și o mașină mică de spălat. Toate păreau să meargă bine, dar….. Într-o dimineață, când mă duceam la muncă, l-am văzut la colț pe unu din băieții cu care avusesem conflictul ăla. Am înnebunit. M-am dus glonț la el și l-am înțepat de vreo cinșpe ori. Ca să mă simt eu complet răzbunat, i-am tăiat și gâtul…

– Și uite așa…

– … Și uite așa am ajuns aici. M-am speriat și m-am dus direct la secție să mă predau. Când au ajuns ăia la locul crimei au rămas stane de piatră.  Ziceai că sunt rudele lui, așa de marcați păreau.

– Dar nu te-ai gândit nicio clipă, înainte să-l omori, că ar fi mai bine să continui să construiești, decât să distrugi tot ce ai clădit până atunci?

– Ce să mai gândesc?! Cât am fost copil, poate în mod indirect, metaforic vorbind , am fost antrenat să fiu violent. Asta a fost șansa mea să arăt că nu sunt prostul nimănui. M-am răzbunat și m-am simțit bine în acel moment. Acum, îmi rămâne doar scurgerea timpului. Altceva, nu mai am… Să regret? Ce aș mai rezolva? Mai mult rău mi-aș face.

– Tatăl tău a venit vreodată să te vadă?

– Nu! Și nici nu vreau să vină, că mi-e că-l dau cu capul de gratiile astea. Dar na, poate nu e doar vina lui… Cine știe! Poate așa a fost să fie…

( Se aude un gardian: “Ora s-a terminat!” )

– Ok… se pare că asta a fost tot.. Mulțumesc pentru interviu!… La revedere!

( se aude un zgomot de lanțuri îndepărtându-se )

~ by Crisego on February 14, 2014.

5 Responses to “Interviu cu un condamnat la moarte”

  1. Reblogged this on Blogul unei amatoare and commented:
    Ceea ce ne este scris sa fim, asta ajungem…

  2. Interesantă ideea de a consemna ultimile cuvinte ale unui condamnat la moarte, dar folosirea “interviului” e cam “sadică”🙂 . Ce nu face mass-media pentru rating? Chiar citeam că în China există o emisiune tv cu oameni care urmează să fie condamnaţi la moarte. Am rămas stupefiat când am văzut câteva secvenţe pe youtube. Totuşi, e vorba despre viaţa unui om, nu poţi să faci din asta “show”. Dar să revin la articolul tău. Ideea “interviului” e cam sadică, eu aş fi optat pentru ideea “spovedaniei”🙂 . Dar conţinutul este interesant. Felicitări!

Your opinion counts

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: