George Bacovia – A bătut vântul (poezie în proză)

by Crisego

A bătut vântul… Frunzele cad peste noi și peste ziare. Am plecat de pe o alee fără bănci; trec singur pe lângă bazinuri de piatră părăsite, și, de la sfârșitul parcului, privesc câmpia nesfârșită peste care se lasă corbii și vântul părăsirii.
Îmi amintesc de romane pasionale, în care eroii se împușcă, sau se otrăvesc, se spânzură, se aruncă în mare, sau înaintea trenului.
E trist. Frunzișul e galben și sunt și frunze roșii ca pete de sânge; dacă vrei să rămâi pe gânduri pe aceste alei de toamnă, e prea mult mister și nu e nimeni să râdă, sau să te plângă.
Numai poeții redau în câteva strofe aceste stări de melancolie și numai ei ne amintesc de tăceri și singurătăți…
În drum, spre oraș, m-am gândit la descrieri care sfârșesc cu speranțe de viitor. La colțul unei străzi așteptau mai mulți un tramvai; pe bulevarde mari, vântul duce repede praful și frunzele, până departe…
E toamnă… cu tramvaiul am ajuns la celălalt capăt al orașului; pe aici sunt cazărmi și fabrici. Am rătăcit și pe aceste străzi, ca prin marginile unui oraș de provincie; pe maidanele goale se lăsau corbii, iar zarea era închisă și rece. Pe o stradă din acele locuri, am intrat în grădina unui restaurant, unde am stat mai mult pentru un vin nou care era și bun, pe când un gramofon cânta într-o cameră a acelui local.
Un tânăr elegant, cu floare la reverul hainei, un fel de nebun distractiv, sprijinindu-se în baston, privea la consumatori cu mișcări leneșe din corp. Întru târziu i se făcu semn să ia loc la o masă. Acest nebun mânca și cânta după gramofon și din când în când se ducea la masa ofițerilor pentru a se recomanda, ceea ce făcea o plăcere deosebită doamnelor… Gramofonul cânta, când ca o fanfară, când cântece populare din voce; era totuși liniște, izolare, iar vinul dădea visări că sunt și mai singur…
Spre seară, am luat în oraș câteva cafele într-un local plin de lume, printre care se distingeau câțiva poeți, câțiva artiști – vor apărea desigur în toamna aceasta câteva reviste literare cu scriitori de talent cu o notă nouă în poeme mici, sau cine știe în ce fel…
Plouă încet; cafeneaua e și mai plină, și, când se face tăcere, se aude cum cade ploaia încet, care predispune la somn… Noapte.
Pe asfaltul ud, se răsfrâng luminile felinarelor și trec umbre de trăsuri și de oameni… pare o carte cu îngeri, demoni, stele, suflet și alte vedenii…
Câte întâlniri mai ieftine, sau scumpe, rămân în urmă, și câte grădini plouate, cu parfum de toamnă, până spre casă…

Advertisements