Ne vom reîntâlni cât de curând, iubito!

by Crisego

Azi m-am trezit destul de devreme. Nu am mai putut dormi, căci am auzit-o toată noaptea strigându-mă. Avea aceeași voce caldă și molcomă, iar lacrimile m-au năpădit la fel ca acum patru ani pe patul ei mic și alb… M-am ridicat din pat și am plecat să o vizitez. Îmi este atât de dor! Pe drum, merg parcă fugind, iar sufletul mi se zbate ciudat, ca și cum aș ști că ea mă așteaptă. că nu trebuie să întârzii. Intru pe poarta de metal negru-nocturn și încep să-mi târăsc emoționat tălpile grele peste covoarele de frunze parcă și ele obosite, ce au renunțat parcă și să mai foșnească.

Am ajuns! Of, mă așez ușor lângă ea și încep să-i vorbesc. Îmi imaginez că este una dintre serile noastre și că mă întreabă ce am mai făcut, cum mi-a fost… Îi povestesc înecându-mă, plângând ca un copil. Privirea mi se-ndreaptă către poza ei – încă refuz să cred că doar de acolo îmi mai zâmbește astăzi… Are un zâmbet atât de frumos! “Iubita mea, sunt aici, uite! În seara asta adormim îmbrățișați! Mi-a fost atât de dor de tine!”… Îmi răspunde doar vântul ce mătură praful și câteva frunze uscate… “Știu că nu vei mai veni acasă, iubita mea! Știu… Dar stai liniștită, căci simt… nu mai am nici eu mult! Voi veni și eu acolo lângă tine cât de curând, iar atunci… atunci vom fi din nou împreună, pentru totdeauna, iubito! Așteaptă-mă cuminte și nu plânge, te rog! Te iubesc!”, i-am spus într-un final, înghețat și veștejit. Am sărutat pământul ce-o îmbracă astăzi și m-am ridicat cu greu, dorind parcă să mă îngrop și eu acolo, să nu mai plec niciodată… Mi-am târât din nou pașii beți peste frunzele schilodite și reci, depărtându-mă câte un pic de ea… Mă simt mai singur ca niciodată…!

Mă voi întoarce! Cât de curând! Pentru totdeauna! “Îți promit, iubito!”….