Dor de oameni dragi

by Crisego

Mă uit în spate și îmi dau seama că eu, de fapt, sunt oamenii care au fost langa mine de-a lungul vremii. Copilăria mea înseamnă de fapt oameni. Copilăria mea, leagănul ființei mele, înseamnă zâmbete dragi, cuvinte calde, ocrotire, mângâieri și flăcări în priviri. Înseamnă libertatea de a visa cu ochii deschiși.

Mă uit în spate și-l văd pe tataie Verzea cu un tort micuț de ciocolată în pragul ușii noastre.. Este ziua mea, tocmai am împlinit câțiva anișori, iar bunicului i se poate citi fericirea pe chipul parcă veșnic tânăr. Nu l-am văzut niciodată trist. Zâmbește întotdeauna și ni se adresează frumos, politicos, cu “tăticule”, “Cristinel” etc… Îi arăt desene făcute de mine și mă laudă, deși în mine nu se odihnește vreun talent deosebit. (Astăzi mi-aș dori să pot fura de la el meserie, să mă învețe să pictez, să desenez, să scriu mai bine…)….

Privind în bucătărie, îl văd pe tataie Sofronie mâncând ușor două ouă ochiuri, în timpul uneia dintre puținele și scurtele vizite pe care ni le făcea. Mă ia din nou de urechi, așa cum obișnuia, spunând că să o ascult pe mama, să fiu cuminte, să nu fiu obraznic… Are mâinile obosite și pline de semne, de la munca grea de acasă de la el, din Teleorman…. Se ridică rapid de la masă, își ia căciula de astrahan și cojocul, după care pleacă… Astăzi parcă mi-e dor să mă mai ia de urechi…

Mi-e dor de oamenii ce mi-au format și modelat sufletul. Mi-e dor de copilărie și de momentele de atunci… Mi-e dor de acele zâmbete…

Advertisements