Un strigăt pentru generația nouăzecistă

by Crisego

Sunt născut în ’91. Am crescut pe-o stradă veșnic veselă, colorată, animată, gălăgioasă, plină de viață. Am avut prieteni – chiar mulți – cu care m-am jucat, am cântat, am râs, dar am și plâns. Țin minte că ieșeam vara afară dimineața, la ora 10:00 – maxim – și intram în casă abia seara, pe la ora 21:30-22:00, după câteva lungi strigăte de la balcon ale mamei. Ne jucam “de-a v-ați ascunselea”, “șotronul”, “leapșa pe culori”, “țară, țară, vrem ostași” și multe alte jocuri ale acelor vremuri. Țin minte și că săream coarda și că ne jucam cu elasticul – da, chiar mă jucam cu fetele din cartier. În unele seri, obosiți după prea multe jocuri fizice, ne retrăgeam în câte o scară de bloc și spuneam povești de groază, așteptând cu satisfacție să vedem frica în ochii prietenilor noștri. Bineînțeles, de multe ori ne dădeam martori la cele întâmplate în povești, dar asta e partea a doua. Mai țin minte că seara, după lăsarea întunericului, ne ascundeam după mașini și scoteam căpăcelele de la roți – ce copii diabolici mai eram! 😀 În timpul zilei îmi plăcea să stau în grădina din fața blocului și să fac tot felul de gropi, ori să mă legăn pe bara de bătut covoare, ori să joc fotbal în spatele blocului, între garaje. De multe ori, mingea sărea în grădinile vecinilor care, aproape întotdeauna, ne certau și ne amenințau că ne iau mingea. Nouă nu ne păsa. Eram copii și nu vroiam decât să ne jucăm. Țin minte și acum acea vară toridă de la începutul anilor 2000, când Coca-Cola avea promoția “vară incendiară”, iar noi găuream dopurile sticlelor de plastic și ne stropeam cu apă pe stradă. Și, ca un bonus, mai foloseam și furtunul cu care vecinii udau florile. Nici nu mai țin minte numărul crengilor pe care le rupeam cu totul din corcodușii cartierului….. Când vroiam să ne chemăm la joacă, formam numărul de telefon la “fix” sau, cum se întâmpla de cele mai multe ori, coboram în mijlocul străzii și strigam cât să se audă până la etajul 4: “Andreeeeeeeeeeeeeeeeeei!!! Ieși afarăăăăăăăăăăă???”. Câteodată ne jucam pe Nintendo. Mai stricam un joystick, ne mai ofticam, ne mai băteam… dar eram copii. Nu ne păsa prea tare. Cumpăram în fiecare zi gumă, dropsuri vărsate, chuppa-chups cu cartonașe Pokemon… ce vremuri! Ah, și mai țin minte când ne certam jumătate de oră pentru a stabili cine să strângă banii de la colindat 🙂

 Cele de mai sus fiind menționate, spun cu mâna pe inimă că am avut o copilărie fericită. Nu am avut telefon mobil, nu am avut tabletă, nu am avut internet. Aveam o minge, un walkman și un mini-radio câștigat la o promoție Pepsi și eram cel mai fericit. Dar, mai presus de toate, aveam prieteni. Aveam jocuri. Aveam zâmbete și energie. Aveam visuri multe. Aveam libertate.

Astăzi… avem telefoane mobile, tablete, ipoduri, internet, malluri în care merg copiii de 11-12-13 ani și stau la taclale la KFC sau la Mc… astăzi avem de toate, dar ne lipsesc zâmbetele. Ne lipsește libertatea copilăriei. Copiii de astăzi nu au copilăria pe care am avut-o noi. Ei nu sunt liberi. Copiii din generația actuală nu mai fac mișcare. Și nu este vina lor!!! Dar în fine…

Dragilor, cei ce faceți parte din generația nouăzecistă, învățați-i și pe ăștia mici de astăzi ce înseamnă libertatea! Și vă rog, să nu uitați niciodată ce copii fericiți și privilegiați ați fost! Întotdeauna să fiți mândri de copilăria voastră!

 

Sursa imaginii: Pinterest.com

Advertisements