Uneori sunt sadic și nu-mi pare rău

by Crisego

Tind să cred că sunt o entitate ciudată, că prea mă fixez între antiteze – îmi place frumosul, dar simt adrenalina cum crește în mine când văd sânge; îmi place liniștea, dar îmi simt pieptul trepidând în fața unei revoluții (păcat că nu prea dau de o revoluție pe bune); caut comoditatea fizică, dar mă descurc destul de bine cu durerea. Revenind la partea cu sângele, încă de când eram mic am o boală cu mușcatul, la modul cel mai serios. Țin minte că aveam vreo 4-5-6 ani și-l mușcam pe unchi-miu până îi dădeam sângele, după care râdeam. Acum, dacă m-aș mușca de mână m-ar durea, dar aș simți în același timp o plăcere ciudată, un fior, un val de adrenalină cuprinzându-mi toate arterele.

Ieșind totuși din sfera masochistă, aș zice că visez următoriul scenariu: Pe stradă, apar în fața mea zeci, sute, mii, milioane de oameni. Străini. Reci. Indiferenți. Absenți. Goi. Seci. La un moment dat, se fac atât de mici, încât pot trece peste ei, călcându-i, auzindu-le toate oasele cum trosnesc, văzând nimicirea întâmplându-se… La sfârșit, după ce voi fi terminat operațiunea de exterminare, mă întind pe spate pe un morman de trupuri fără suflet și privesc cerul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu un zâmbet tâmp pe chip. Și ca să fie opera desăvârșită, dau drumul la casetofon și ascult “It was a good day”, a lui Ice Cube.

Și nu, nu am nevoie nici de psiholog, nici de psihiatru! Doar că uneori mă simt atât de străin încât mi se face scârbă……..

Advertisements