Poezie fără nume

by Crisego

Stau întins pe podea,
privesc tavanul…
câteva umbre îmi umblă aiurea prin minte.
În camera cea mică,
Bacovia își acordează vioara tinereții
violete,
iar în sufragerie,
Nichita mai bea un pahar
de suflet.
Fug spre oriunde…
Întunericul mușcă din încălțări…
Delirez desculț pe străzi ce duc spre-același loc –
spre nicăieri.
Pământul vrea să mă prindă de glezne.
Mă sperii.
Mă întorc în grabă…
Îl văd din nou pe Nichita înecându-și ființa într-un pahar mic,
îl aud din nou pe Bacovia plângând
atingând vioara cu arcușul său
violet…

Advertisements