M-aș tatua pe brațul drept al sufletului

Știi, m-aș duce la un artist și i-aș cere să-mi tatueze brațul drept al sufletului. La început m-aș bâlbâi, dându-mi seama că nu-i cer tocmai un lucru ușor. După aceea, aș încerca să îi explic ce fel de tatuaj vreau și cum să îl poziționeze, astfel încât să-l pot privi cât mai ușor. El s-ar uita lung la mine preț de câteva secunde, după care mi-ar spune că sunt nebun. Și pe bună dreptate. Oare o exista vreun artist care să-mi poată realiza tatuajul?

A!, dar tu știi ce tatuaj vreau să imprim pe brațul drept al sufletului? Nu ți-am spus… Iubito, vreau să-mi tatuez șoaptele tale din nopțile târzii și dulci… Tare mi-e teamă că nu va ști nimeni să mi le tatueze… Te rog, iubito, vino mai aproape! Hai, lasă-mă să te strâng în brațe și cuibărește-te la pieptul meu! Așa! Acum, te rog, șoptește-mi ce vrei tu! Șoptește-mi până mâine dimineață, iubito, căci sunt sigur că doar tu poți fi artistul pe care îl caut…

Advertisement

Hotel autumnal al timpului trecut

Intrăm ca niște proști ce suntem într-un hotel ciudat și dărăpănat, aruncăm câteva priviri tăcute și ne cazăm în cele mai întunecate și îndepărtate camere. Lăsăm frunzele să cadă veștejite din tavan, vântul să zbiere demonic prin ferestrele întredeschise, ploaia să inunde pereții și așa murdari și scorojiți… Doamne, cât de proști suntem noi, oamenii! Ne prindem cu două mâini de balustrada ce ne ține captivi într-un spațiu temporal care, fără să ne dăm seama, ne ucide încet-încet… Ar fi trebuit să nu intrăm niciodată pe ușa rece a hotelului. Ar fi trebuit să ne continuăm drumul, să privim Cerul, apele, Pământul, oamenii……… dar n-am făcut-o! Niciodată nu o facem când trebuie… Intrăm, supraviețuim o perioadă, murim un pic, murim încă un pic și jumătate, după care, cu un ultim strop de rațiune, ne aruncăm de la ultimul etaj – că deh!, ne-am ales cele mai bune camere – și suportăm consecințele trezirii forțate la realitate…

Ce proști sunt oamenii câteodată!…..

 

 

 

Sursa imaginii: Pinterest.com