Intrăm ca niște proști ce suntem într-un hotel ciudat și dărăpănat, aruncăm câteva priviri tăcute și ne cazăm în cele mai întunecate și îndepărtate camere. Lăsăm frunzele să cadă veștejite din tavan, vântul să zbiere demonic prin ferestrele întredeschise, ploaia să inunde pereții și așa murdari și scorojiți… Doamne, cât de proști suntem noi, oamenii! Ne prindem cu două mâini de balustrada ce ne ține captivi într-un spațiu temporal care, fără să ne dăm seama, ne ucide încet-încet… Ar fi trebuit să nu intrăm niciodată pe ușa rece a hotelului. Ar fi trebuit să ne continuăm drumul, să privim Cerul, apele, Pământul, oamenii……… dar n-am făcut-o! Niciodată nu o facem când trebuie… Intrăm, supraviețuim o perioadă, murim un pic, murim încă un pic și jumătate, după care, cu un ultim strop de rațiune, ne aruncăm de la ultimul etaj – că deh!, ne-am ales cele mai bune camere – și suportăm consecințele trezirii forțate la realitate…
Ce proști sunt oamenii câteodată!…..
Sursa imaginii: Pinterest.com
Din clipa în care ne dăm seama cât suntem de proști începem să ne deșteptăm 🙂
Asa este! Sper sa fim indeajuns de destepti incat sa si facem ceva, nu doar sa realizam ce trebuie sa facem…
problema e ca prostul nu-si da seama ca-i prost, ca de aiai-i prost. iar daca iti permiti sa-i arati ca-i prost, ca sa-l ajuti (se subintelege), ca sa poata a se desteptati, intra fudulia dumnealui in actiune.
E si vina noastra, daca ne obosim sa ii aratam prostului ca e prost… e ca un pumn dar intr-un zid – degeaba.