Am ajuns la malul ei într-un suflet. Ea avea toane. Valurile se izbeau întruna de ziduri și stânci, iar pescărușii zburau în cerc, “un pas în față și doi înapoi”, nerenunțând la visul lor. Iubita își etala fericirea mai frumos ca niciodată în ochii ei rotunzi și calzi. Nu mai văzusem niciodată marea la sfârșit de septembrie. Starea ei sufletească mă făcea să mă gândesc din nou la prietenii mei, la Cioran și Bacovia, la tumult, la psihoze, la astenie, la marasm, la căutări lăuntrice, la neliniște. Din fericire, neliniștile altora mă liniștesc, căci iubesc să pătrund în interiorul dramelor, să mă las dus de același val rece al dezechilibrului… Aș fi sărit în mare, aș fi îmbrățișat valurile, însă parcă era totuși prea frig…
A fost un vis. De vis. Nu mă așteptam…
Marea este mai frumoasă când are psihoze…
(Filmulețul de mai jos este făcut de mine)
Anul ăsta n-am reuşit să ajung la mare, iar acum mi s-a făcut şi mai dor. Of!
Poate reusesti sa dai o fuga, chiar si acum… Nu e inca tarziu si nu vei regreta! Eu zic ca e mai frumos acum decat in plin sezon, cand e aglomeratie, kitsch si haos….
Da, chiar mă gândeam la varianta asta. Oricum, unul dintre motivele pentru care n-am mai ajuns a fost însăşi aglomeraţia aia amestecată cu kitsch 😦
Acela a fost fix motivul pentru care nu am vrut nici eu sa merg asta vara…