Caut durerea și singurătatea morții, spre a reîntâlni viața

Am ajuns la concluzia că am nevoie de durere. Fără durere, probabil că viața ar fi plictisitoare, banală, ca oricare alta.

Oscilând între da și nu, între alb și negru, între siguranță și nesiguranță, între bine și rău, mi-am dat seama că, făcând acel lucru pe care mai târziu îl voi condamna, voi ajunge din nou să trăiesc momentele de minimă singurătate, depresie, goliciune, frică pe care le-am trăit poate de prea multe ori și pentru prea multă vreme înainte de a fi cunoscut fericirea. Sunt momente de care îmi este în mod involuntar dor. Sunt momente care dau naștere zvârcolirilor ființei mele, însă prefer uneori acele zvârcoliri, pentru a simți astfel că sunt viu.

Probabil sună ciudat sau greșit, sau poate mi se pare, însă consider că nu pot crea fără tristețe. Nu pot gândi și nu pot picta literele fără a-mi simți sufletul într-o oarecare măsură schingiuit. Îmi este dor să elucubrez, să delirez, să evadez din preacomunul gri, să fiu singur în ochii celor ce nu vor să mă vadă

Renunț uneori la siguranță, la liniște, la zâmbete, de dragul funebru al unor psihoze amânate, niciodată vindecate.

Sau poate sunt doar un ciudat…

~ by Crisego on March 18, 2015.

12 Responses to “Caut durerea și singurătatea morții, spre a reîntâlni viața”

  1. exact ! eu multumesc in fiecare zi pentru dramă tuturor , pentru că datorită lor reușesc sa scriu ceva ( unoeri ) . dar poate și ești un ciudat.

  2. Nu cred ca ai purtat doliu pana acum, dar daca o sa- l porti atunci o sa ai ce sa scrii… Asta daca o sa poti scrie. Si abia atunci vei intelege adevarata natura a durerii.

    • Am purtat in cateva randuri doliu, insa nu as duce discutia pana intr-acolo… Nu m-am referit la moartea cuiva, ci la moarte ca stare, ca oboseala a sufletului….

      • Atunci nu ai despre ce sa scrii. Sufletul moare doar dintr-un singur motiv, ti-l omori tu insuti. Cat timp scrii despre durerea sufleteasca sufletul este cat se poate de viu. Sufletul nu oboseste niciodata, sufletul se lupta, plange, se rascoala, iubeste, se teme, sufera iar cateodata moare. Cand a murit nu mai exprima nimic, fiinta indragita de Dumnezeu se prabuseste, se risipeste, dispare. Nu mai exista lacrimi, teama, iubire… ramane doar lacomia, lipsa de empatie si tot ce tine de firea animalica a omului. Sufletul este tot ce conteaza… sufletul trebuie sa traiasca… Trebuie sa te bucuri de fiecare data cand plangi de mila cuiva, de fiecare data cand ai mustrari de constiinta…dar trebuie sa ai grija… Fa-ti sufletul fericit, priveste cerul ca prin ochii unui copil… Mai putem face asta noi acum? Durerea intensa iti provoaca in timp deznadejde iar apoi moartea sufletului pentru ca devii pietrificat, fara lacrimi in fata inevitabilului mortii… Daca din viata ta ai scoate tot ce este bun, iubirea de semeni, de animale, empatia, zambetul… ce mai ramane? Ramane doar moartea inevitabila atat de reala incat o simti in fiecare zi. Atunci stii ca esti deznadajduit si esti pe cale sa mori. Daca ramai in acea stare iti pierzi credinta, legatura dintre sufletul omului si Dumnezeu. Sufletul omului nu poate trai fara Dumnezeu, sufletul este cel mai de pret… este sfintenia lui Dumnezeu in trupul omului, asta ne face speciali, avem asemanarea divina. Nici ingerii nu au primit asemenea dar. In functie de sufletul nostru vom fi judecati: ce am facut noi pentru a proteja partea divina din Dumnezeu? De aceea Imparatia Cerurilor este inauntrul nostru, acolo este Dumnezeu… in inocenta noastra, in iubirea de care suntem capabili…

      • Nu cred ca trebuie sa iei literar tot ceea ce citesti. Imi place sa vorbesc metaforic. E un articol pe un blog, nu o sentinta judecatoreasca…. Da, ai dreptate in ceea ce spui, din punct de vedere….real, ca sa spun asa. Insa metaforic, liric, artistic…. ma pot exprima asa cum m-am exprimat!🙂

      • Liric, dar si epic🙂

  3. Atunci nu exprimi nimic util celor care au suferit propriuzis. Abia atunci cand te prabusesti poti exprima groaza ce te cuprinde in timpul caderii.

    • Se pare ca nu ma pot face inteles, cam batem pasul pe loc. Nu are rost sa iti explic, vad ca iei totul literar. Am zis deja, imi place sa scriu metaforic. PLUUUUS, ca mie imi place ca, in ciuda faptului ca uneori nu simt anumite lucruri, sa mi le imaginez si sa le exprim din perspectiva unui alter ego pus in acele situatii, pentru ca imi place dramatismul in general. Poate ca altii se regasesc in ceea ce scriu. Si da, in ceea ce am scris in acest articol ma regasesc, sunt eu in el. Cand vorbesc de moarte, nu vorbesc de moartea fizica. Dar te rog, hai sa nu ne mai obosim sa continuam discutia. Ar fi futil. Nu ajungem nicaieri. Iti multumesc pentru punctarile foarte bune si, repet, sunt de acord cu ceea ce spui. Dar nu dpdv literar.

  4. Nu trebuie sa devii irascibil la comentariul meu. Din punctul meu de vedere esti doar superficial. Daca mediocritatea iti este utila atunci vei avea doar cititori mediocri. Ce fel de cititori a avut crezi tu, E. Cioran in “Pe culmile disperarii”? Cine stie? Probabil l-ai citit dar l-ai inteles?

    • Mediocritatea NU imi este utila. Am zis eu asta? Da, mie imi place Cioran. SI mi-au placut cap toate cartile lui. Nu cred insa ca e nimic de “inteles”, ci mai degraba de simtit. Cioran nu se studiaza, se simte. Parerea mea. In fine, da, uneori sunt superficial, caci nu simt eu ceea ce scriu, dar nu-mi spune te rog ca toti scriitorii au scris din proprie experienta si nu au inventat povesti… Scriu ceea ce imi place, din imaginatie. Uneori. Alteori scriu ceea ce simt si traiesc eu.

Your opinion counts

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: