Uneori happy-ending-ul devine doar un vis.

by Crisego

Într-un colț de lume, un om visează răsărituri și apusuri. Visează valurile mării izbind furtunos plaja caldă, nisipul fin… Visează pescărușii cu chipuri de îngeri… Visează zâmbete, libertăți, împliniri, suișuri și coborâșuri, destinații frumoase, mâini cuminți de copii, culori, sunete plăcute, nesfârșituri fără de sfârșit… Câteva momente mai târziu, același om deschide brusc ochii în fața unui coșmar. În jur se aud urlete, plânsete, iar tot ceea ce în era prezent în vis, dispare fără urmă. Asfaltul este mult prea rece. Oamenii sunt neputincioși. Viața este mult prea scurtă. Noi suntem mult prea mici. Mult prea devreme, pe un pat de spital, toate visurile ce ar fi putut urma….se risipesc precum valurile acelea care se izbesc de stânci, precum apusurile și răsăriturile care fug unele de celelalte… Acolo, în camera mult prea mica, colorată mult prea puțin, nu se mai poate privi decât Cerul. Mai jos de Cer este imposibil…. la propriu! De s-ar fi putut să nu existe astfel de momente!… O viață se spulberă în câteva clipe. Somnul nerăbdării și entuziasmului s-a transformat în insomnia unei realități de acum încolo mult prea severe… S-au dus! Au fugit departe… Căminul, cariera, călătoriile, familia, copiii… Iar dacă ar fi existat copiii, ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu îi mai putea îmbrățișa niciodată sau de a nu îi mai putea însoți niciodată, la grădiniță, la școală sau la cununie? Ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu le mai putea atinge niciodată chipul? Mai bine că nu au venit mai devreme copiii!… De acum încolo, cu toată durerea lumii în suflet, nu ar mai fi putut nimeni să le deschidă ușa… Suntem atât de mici și singuri! Și totuși, apreciem întotdeauna mult prea târziu ceea ce avem… Uităm să privim soarele sau refuzăm să o facem, căci ne dor ochii, iar la final ne rămâne doar întunericul. Și rămânem acolo, în întuneric… Uneori happy-ending-ul devine doar un vis……..

Sursa imaginii: Pinterest.com

Advertisement