Mundaneitate mizeră

by Crisego

Nu știu unde, cum sau de ce, însă m-am sinucis. Ma simt mizer, incapabil, chilipirgiu, frivol. În clipa în care am ales să deschid ochii, m-am speriat, căci am văzut un monstru cu milioane de capete și cu un singur suflet – un monstru vanitos, obsedat de viețuirea dinspre exteriorul său spre interiorul celorlalți. Nu mi-am dorit asta. Regret clipa în care ochii mi s-au deschis. Pleoapele mele s-au lepădat de liniștea tulburărilor și și-au întins brațele, alegând să facă loc tuturor mizeriilor ascunse sub Soare. NU! Refuz să mai exist astfel! Iată-mă, Doamne, închid din nou ochii! Ajută-mă să visez din nou! Să îmi regăsesc singurătățile creatoare, minimele singurătăți de care are nevoie un suflet zbuciumat de dorul a ceva ce nu a trăit niciodată, de durerile tuturor celor ce au ales să își ascundă durerile… Doamne, ajută-mă să îmi păstrez zvârcolirile vii, să pot muri din nou repetat, fără început și fără de sfârșit, să mă pot erija în poeți retrași în veșnicie, să pot sângera din nou albastru, să zbier spre sufletul unui alb dreptunghiular sau de orice altă formă… Lasă-mi nopțile pline de sens și ia-mi înzorzonările zilelor mult prea grele, mult prea asemănătoare și mult prea posesive. Nopțile îmi oferă spațiu. Îmi oferă dreptul la descompunere. La cuvânt. La viață prin moarte. Moartea ne face să ne simțim vii, unici, inspirați, estetici; viața ne face să ne simțim doar neintegrați, sepulcrali, izolați sau ordinari… Nu văd nimic special în ceea ce văd toți ceilați. Zilele sunt ale tuturor, în timp ce nopțile aparțin fiecăruia dintre noi, individual.

Uitasem cât de frumoasă este transfigurarea amarului la atingerea corzilor dulci ale unor bucățele de hărtie…

Advertisement