Agonia unui balon

by Crisego

Ne scufundăm uneori în ecoul lumii și uităm să privim propriile noastre tenebre…

Uneori, simt un lanț rece încolăcindu-se în jurul gleznelor și pironindu-mă într-un mâl mult prea mundan. Sunt precum un balon umplut pe jumătate cu heliu, legat cu nod dublu de un mic stâlp înfipt în pământ. Nu pot zbura, dar nici nu pot cădea definitiv. După ore de chin, încep să îmi doresc să se termine totul, să cad, să mă risipesc, să mă odihnesc, dar degeaba. Trăiesc cu aceeași frică neîncetată aproape atingând solul cu fața, după care ridicându-mă efemer spre ceea ce pare a fi Cerul… Nici nu mai știu. Las vântul să mă sufle ba în stânga, ba în dreapta, ba înainte, ba înapoi.

Ce poate fi mai chinuitor decât să nu poți decădea și să nu te poți înălța, în același timp? Să trăiești undeva la mijloc, într-o vâltoare de alegeri care nu îți aparțin, ci îți sunt atribuite și atât… Să te zbați într-un dute-vino agonizant… Să nu poți trăi, dar să nici nu poți muri… Să fii neutru în ecuația propriei tale existențe…

Advertisements