Să nu amâni niciodată prea mult ceva, căci s-ar putea să regreți …

Am crescut ascultând și văzând la televizor videoclipul piesei No Good, care mă fascina și mă speria în același timp. Am iubit – de la distanță – și încă iubesc trupa asta. De câteva ori The Prodigy au venit și în România, dar din diverse motive nu am putut ajunge. Odată nu am știut, odată fusese vorba că vin și ulterior s-a spus că nu mai vin (pentru ca până la urmă să vină)… Întotdeauna am lăsat pe data viitoare și am trăit cu gândul că abia aștept să merg la Prodigy. TREBUIE SĂ MERG. VISEZ SĂ MERG. Din păcate, iată, acest vis nu se va mai putea împlini niciodată. Chiar dacă trupa își va continua activitatea, Keith Flint era jumătate din trupă, dacă nu mai mult… nu ar mai avea niciun farmec.
Îmi cer mie însumi iertare pentru că mi-am răpit ocazia de a vedea și asculta live niște legende …. Orice concert voi vedea în viitor, simt că voi avea mereu senzația “și totuși, nu se compară cu ce ar fi însemnat un concert Prodigy”…

Odihnește-te în pace, Legendă!

Advertisements

Ce melodii am ascultat în ultima vreme…

Din lipsă de idei lirice și epice sau din simpla dorință de a rămâne cumva aproape de sentimentul pe care îl am atunci când împart cu voi o bucățică din sufletul meu, iată, postez câteva melodii pe care le-am ascultat obsesiv în ultima vreme.

… și multe altele. Am descărcat (legal, prin abonament Apple Music, nu piratat:P) zeci de albume in telefon, majoritatea metal/powermetal/doom și îi delectez zilnic pe călători în RATB cu muzica din căști :))

Va las si cateva poze cu “25 cele mai redate melodii” 🙂

A te naște fiindu-ți dor…

Vrând să călătoresc spre meleaguri unde nu am mai fost de ani de zile, am considerat că Mia Martini este cea mai bună soluție. Am “cunoscut-o” în Sicilia, acum 8 ani, când am ascultat melodia Cu’mme, iar de atunci mi-a rămas în suflet. Astăzi, căutând aceeași melodie, pe care o știu în două variante (prima este cea menționată anterior, varianta live, solo, iar a doua este duetul cu Roberto Murolo), am hotărât să caut de asemenea mai multe melodii de la acesta din urmă. Roberto Murolo este un artist napoletan, așa că dialectul (sau poate chiar limba, de ce nu) este unul cu totul special. După două-trei-patru melodii și un album întreg descărcat instantaneu în telefon, mi-am spus că trebuie să ajung la Napoli. Ascultând cuvintele, fug cu gândul spre fado (de altfel, napoletana, ca și siciliana, îmi par că seamănă incredibil de bine cu portugheza, cel puțin ca pronunție) și mă cuprinde un fel de dor de ceva ce nu am trăit niciodată. O neliniște care vine din teama că niciodată nu voi putea învăța cu adevărat acel dialect și că oricât mi-aș dori nu aș putea nici măcar pentru o clipă să trăiesc în vremurile de acum 50-60-70 de ani, atât de frumos prezentate în filmele vechi, ce abundă de boemie. Este exact sentimentul pe care îl avem când ne este dor de cineva plecat de multă vreme dintre noi și nu putem nicicum să îl revedem… De asemenea, mă doare faptul că nu am deprins niciodată vreun talent artistic, cum ar fi cântatul la chitară sau, de ce nu, cel vocal. Simt că sunt cumva prins într-o închisoare a mediocrității și a limitării. Ăsta sunt, aici m-am născut, în aceste vremuri, iar trenul a plecat de mult. Îmi rămâne doar să mă cufund în continuare în aceste romanțe minunate desprinse cu siguranță din alte vremuri…