Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Category: Gânduri/stări/imagini

Dramatizări

Urmarind “Prietena mea genială”, am observat o referință la adresa lui Samuel Beckett, mai exact asupra lucrării “All that fall” (cred), din volumul său complet de opere de teatru. De mulți ani mă pasionează teatrul, dramaturgia, condiția umană, eu însumi fiind de părere ca poate aș face “casă bună” pe o scenă de teatru, căci mă surprind adesea imaginându-mi scenarii și nu doar atât – am o pasiune pentru scenariul decăderii, al descompunerii, al risipirii, o oarecare nonșalanță în fața sfârșitului. Totul e sortit pieririi, deci ce mai contează frica prezentului? M-aș deda exteriorizării întru totul, fără secrete, spre înălțarea celor mai ascunse urlete ale existenței … “Teatrul meu” ar fi o disperare si o sfârșeală ambulantă, o pleoapă închisă peste vidul frumos mirositor, o catatonie cu un zambet tâmp. Un Joker fad, dramatic și răzbunator doar contra lui însuși. Dar probabil nu o voi face niciodată, căci intervine complexul vârstei, al imposibilității de integrare, al fricii de noi începuturi ș.a.m.d.

Până atunci, am pus in wishlist “The complete dramatic works”, pe la vreo 3-4 librării diferite, așteptând să prind un moment prielnic pentru a o procura…

Cum am “câștigat” o pereche de căști de 350 de euro în auto-izolare

Sunt pasionat de muzică. Printre altele. Îmi place să ascult muzică la volum mare, îmi place să călătoresc cu căștile pe cap și să fiu astfel singur, departe de toți, doar eu cu gândurile mele. Din păcate în această perioadă călătoriile sunt o adevărată fantasmagorie, dar să facem abstracție …

Acum vreo zece ani, am cumpărat primele mele căști over-head. Erau niște căști de duzină, marca Philips parcă, arătau precum căștile acelea de la call-center, micuțe și fragile. Au costat vreo 20-30 de lei, dar pentru ipod-ul meu la mâna a doua erau de ajuns. Și chiar se auzeau tare. Era tot ce îmi păsa atunci.

Mai târziu, am trecut la o pereche de Sennheiser (model HD-439). Acestea au fost primele mele căști “adevărate”. Au costat cam 200 de Ron și le-am folosit mai bine de 2 ani, nu mai știu exact cât, dar și-au făcut treaba excelent.

În 2016 am cumpărat o pereche de Beats Mixr (aici deveneam deja “pretențios”. Nu mai vroiam doar să își facă treaba, vroiam să arate bine, să arate cumva Pro. Prețul la vremea respectivă era cam 1000 de Ron). Le-am ținut un an de zile, după care am primit cadou primele mele căști high-fidelity, cu adevărat profesionale aș spune, o pereche de Bowers & Wilkins P7 (modelul cu fir, fără wireless). Prețul lor era cam 1300 de Ron, la reducere. Normal, peste tot costau cam 1600. Le-am ținut și pe acestea un an de zile, după care, având planuri mai mari, vrând să trec la nivelul următor (adică wireless), am făcut o investiție de 1650 de Ron într-un model mai nou de la Bowers & Wilkins, PX. Nu am cerut niciodată bani pentru căști, nu am făcut nicio combinație, nu am amanetat nimic, ci am ales să investesc o mică parte din munca mea în ceva ce mă pasionează. Multă lume poate ar spune că e absurd, dar dacă din ceea ce câștigi lunar, îți oferi “luxul” de a te “răsfăța” cu 5-10 %, fără a avea alte mofturi, “vicii” sau “aroganțe”, consider că este chiar sănătos. Decât să muncesc precum un robot și să fiu frustrat că doar muncesc, mai bine investesc în micile mele de fericire personală.

După un an și jumătate de folosire, mă gândeam să le vând, nu pentru a face vreun upgrade, ci pentru că mă plictisisem. Nu mai simțeam același entuziasm. Doar că lucrurile s-au legat cumva și, odată cu această pandemie de coronavirus, a trebuit să renunț la ideea de a le vinde. Nu aș fi avut cum să mă întâlnesc cu un posibil cumpărător, iar lucrând de acasă îmi sunt chiar foarte folositoare. Acum, după o lună de telemuncă, nu mai am absolut niciun gând să le vând și simt că le-am câștigat. Dacă nu le-aș mai fi avut, cu siguranță mi-ar fi părut rău, pentru că am investit nu doar bani în sine, ci am investit timp, muncă și pasiune. Le voi păstra până când vor spune ele STOP și mă voi bucura în continuare de fiecare zdrăngăneală din timpane.

Cam aceasta este povestea mea audiofilă. Voi ce pasiuni aveți? Ce vă face pe VOI fericiți, în afară de familie, sănătate, job? Ce vă face să vă simțiți bine voi cu voi înșivă/însevă?

Mă găsiți și pe instagram

Nu m-am gândit până acum la treaba asta, dar acum îmi fac un pic de “reclamă”, căci scriu și prin fotografii, nu doar prin cuvinte. Bine, aici e un pic discutabil, dacă vorbim despre fotografii sau de poze. E o mică diferență de nuanță. Rămâne să ne “citim” și vom vedea ce nuanță alegeți voi 🙂

http://instagram.com/cristianverzea

Ce cărți citiți în timpul auto-izolării?

Nu am mai scris de multă vreme un astfel de articol, însă acum simt nevoia de a afla ce cărți citim în această perioadă – și nu numai.
Eu recunosc că nu am fost niciodată un cititor foarte harnic, în general începând cărțile și abandonându-le pe parcurs, datorită plictiselii, lipsei de timp, lenii și așa mai departe. Excepție fac cărțile lui Emil Cioran, pe care le-am citit întotdeauna complet, chiar dacă, de asemenea, în ritmul meu destul de lent… În general, citeam în tren, în avion, în momente în care nu aveam prea multe alte opțiuni. Asta deși cititul îmi place foarte mult. Pur și simplu nu reușeam să rămân conectat atât cât mi-aș fi dorit, eu fiind genul de om care citește și scrie dacă are un minim de confort. Acum că s-a ivit această “oportunitate”, mi-am propus să devin mult mai activ ca cititor și am reluat o carte pe care am primit-o și am început-o în perioada Crăciunului – “Clopotul de sticlă”, de Sylvia Plath. Citisem 60 de pagini când am primit-o, iar astăzi am reușit să termin restul de 220 de pagini. Pur și simplu nu am putut-o lăsa din mâini. Este singurul roman scris de ea, care este mult mai cunoscută pentru opera sa poetică. Am fost întotdeauna fascinat de scriitorii (și nu numai) care sunt învăluiți într-o pâclă de întuneric, de nebunie, de depresie sau de simplă suferință. Sylvia Plath s-a sinucis la vârsta de 30 de ani prin asfixiere cu monoxid de carbon, bagându-și capul în cuptor… Nu prea am putut citi niciodată lucrări ale unor autori “fericiți”, așa cum niciodată nu am putut citi – până acum – cărți motivaționale. Am fost mai degrabă un cititor iubitor de etică, eseistică și filosofie.

Pe lista de așteptare, printre cărțile pe care le am în bibliotecă și pe care cu siguranță le voi începe curând – de mâine mă pun pe treabă – sunt “Idiotul”, de Feodor Dostoievski (am citit “Amintiri din casa morților” de 2 sau 3 ori, incomplet, voi reveni cu siguranță și asupra acestei cărți), “Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt, “Analiza viselor”, de Carl Jung, “Fascinația ideilor”, de Jack Bowen (am citit demult cam jumătate din ea, dar o voi relua de la capăt), “Tratat de etică”, de Peter Singer, “Gânduri către sine însuși”, de Marc Aureliu sau “Suflete moarte”, de Nikolai Gogol (pe care am frunzărit-o acum câțiva ani și pe care vreau să o citesc de la capăt). Mai sunt foarte multe, am adunat de-a lungul anilor foarte multe cărți, dar le va veni și lor rândul, cu siguranță.

Voi ce cărți citiți în această perioadă sau în general?

74209205_2783858698290907_6650960370586353664_o74848307_2783858744957569_888499570990907392_o

Tatăl nostru, ediție de Coronavirus

Am ales să nu mă alătur celor care caută la tot pasul motive de panică inutilă și m-am gândit că singurul mod sănătos prin care putem să depășim aceste momente, dacă suntem acasă în carantină, este umorul.
Mă rog, eu nu sunt în carantină, dar e ok și așa.
Vă provoc să dați mesajul mai departe, cu eventuale variante suplimentare din partea voastră, să arătăm că umorul românului nu se împiedică de o pandemie.

Hypermarketul-ul nostru care ești în Mall
Sfințească-se rafturile tale
Vie selecția ta de produse
Facă-se voia ta să ne dai făină
Dar nu în Cer
Ci aici, pe Pământ
Sanytol-ul nostru cel de toate zilele
Dă-ni-l nouă astăzi
Și nu ne iartă nouă mâinile murdare
Căci noi se pare că le cam iertăm
Și ne ajută pe noi să supraviețuim în carantină
Și ne izbăvește de Corona – virusul, nu berea
Căci a ta este apa la 5 litri
Și hârtia igienică
Și punga de spaghete
Acum și nu pururea
Și nu în vecii vecilor
Hapciu!

a.m. thoughts

Forever the tragedy
of never having known
will haunt you,
burying you all the way down,
as you grow…

Reverse sinking

E ora 7. Sting lumina, aprind televizorul, trag fotoliul și aproape că mă prăbușesc. Țin piciorul drept sprijinit pe unul dintre brațele fotoliului, iar piciorul stâng pe podea. Las capul ușor pe spate, trag aer în piept și ascult știrile. Nimic nou, sticla transmite aceeași depresie de fiecare zi… Aș mânca, dar mă simt prea obosit. Nu mă pot ridica. Dau volumul la minim și las imaginea să ruleze pe ecran, doar să mă simt mai puțin singur. Mă întind invers, cu capul în jos și picioarele sprijinite pe spătar și privesc tavanul. Urmăresc un fluture care zboară bezmetic în jurul lustrei. Îmi imaginez un dans contemporan – tavanul este podeaua pe care fluturele își strigă drama de a fi aflat faptul că nu va mai apuca răsăritul următor. Mă întreb, oare dacă ar fi putut citi, i-ar fi plăcut Cioran?!
Închid ochii și tac. Aud doar câțiva pași mici, dincolo de propria-mi barieră fizică. Par să-și fi găsit o oarecare cadență. Mă predau unei explozii de întuneric și mă ofer ca trofeu mie însumi, spre a fi pus în vitrina unui vis.
Dintr-odată, sunt în ocean. Mă aflu sub nivelul apei, dar nu par să mă scufund, ci sunt cumva suspendat. Se pare că există un motiv pentru care sunt născut în zodia racului, căci pot respira fără probleme… Îmi mișc brațele și picioarele și încerc să îmi dau seama ce se întâmplă. Mă privesc pe mine însumi și sunt îmbrăcat de parcă m-aș afla în munți – am un palton gros, mănuși, pantaloni lungi, bocanci, căciulă și fular. Nu înțeleg ce se petrece. Simt totuși că îmi este frig. Continui să înot, neștiind către ce mă îndrept. Știu doar că aș vrea să mă întorc acasă, să mai prind un ultim spectacol al dansatorului de pe tavan…
Trec câteva minute și observ ceva ce seamănă cu o scară, un fel de portal către un nivel superior. Îmi zic că asta trebuie să fie șansa mea…
Urc treptele și mi se face tot mai frig. Lumina devine mai slabă, iar senzația de scufundare începe să pâlpâie ușor. Măresc intensitatea mișcărilor și încep să caut posibile indicii. Ce naiba caut eu aici? Trece pe lângă mine o pisică de mare. Un pic mai în față, un rechin pare să care provizii într-o sacoșă de plastic. Bineînțeles, neavând brațe, o ține agățată de aripa dorsală. Mă îndepărtez încet, fără prea multă agitație, sperând să nu fiu văzut.
La 10-15 metri depărtare apare o a două scară. Urcând, atmosfera se întunecă din nou, de parcă aș urca în jos, spre fundul oceanului.. Aici mă înconjoară câteva broaște țestoase destul de mari. În mod ciudat, par să se ascundă în carapace de fiecare dată când încerc să le privesc… Întâmplător, observ că pe carapace apare, foarte discret, simbolul unei flăcări. Îmi aduc imediat aminte de drama suferită să continentul Australian. Mai mult de un miliard de suflete au dispărut precum un fulg de nea sub privirea unei raze de soare…
Resimt o oboseală destul de puternică și frigul mă face să încep să tremur. Mă agăț de încă o scară, de data aceasta mult mai mică decât celelalte două. E aproape beznă. Simt că nu mai pot respira, încep să mă sufoc. Aud un sunet străin în dreapta mea. Reușesc să disting un fel de fortăreață făcută într-o mică stâncă plutitoare. De jur împrejur, câțiva delfini joacă un fel de leapșă. Înăuntrul fortăreței, un pui de delfin se izolează. Încerc cu ultimele puteri să mă apropii, dar nu pare să dorească să părărească confortul propriilor validări… Dacă e prea mic? Dacă ceilalți vor râde de el că înoată un pic strâmb? Dacă nu va ști să se adapteze? Dacă nu este destul de amuzant pentru a fi la fel de fericit precum copiii din fața micului său ascunziș? Mă decid să fiu un pic mai radical, până la urmă nici nu știu cât mai rezist aici… Distrug o bucată din stâncă și reușesc să fac puiul de delfin să iasă, mai mult de frică, e drept.. Nu trece prea multă vreme și începe să facă un adevărat spectacol, cu tumbe și casacadorii, cum probabil nu știa că poate face…
Leșin, dar nu înainte de a simți o zdruncinare puternică. Delfinii adulți mă imping, parcă mulțumindu-mi…
Prin ploapele-mi grele, simt o lumină căutându-mi retina. Plutesc deasupra oceanului, nu foarte departe de mal. Sunt complet dezbrăcat, iar de picioare îmi stau prinse câteva alge. Plaja este pustie, așa că profit de moment și încep să ies. Dinspre faleză se aude melodia “If tomorrow never comes”.
Cu 5-6 pași rămași până la atingerea nisipului, un val imens mă cuprinde și îmi trezește toate simțurile. Deschid din nou ochii. Sunt întins pe fotoliu, cu picioarele în sus, rezemate de spătar, iar prietenul meu dansator pare să doarmă.
Mă întind și eu în pat. De mâine voi fi un mic delfin, iar dacă tumbele și cascadoriile mele nu vor fi perfecte, voi fi totuși fericit că sunt ale mele.

PS: Cred că fluturele se ascunde în noi toți, fiecare dintre noi purtând în interior un dans prin care ne strigăm dramele. Doar că unii aleg să împărtășească dansul, iar alții aleg să îl trăiască singuri, precum un ștreang pe care îl strâng tot mai tare și mai tare în jurul gâtului…

%d bloggers like this: