De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul

The clown who tried to make himself laugh

Consider că cei care încearcă să se adapteze undeva, oriunde, oricând, în orice context, trăiesc o dramă. O depersonalizare dură ce are la bază ideea că “nu sunt destul de bun pentru a fi eu însumi, așa că voi încerca să găsesc o cale de a fi pe placul celorlalți”. Copil fiind, m-am lovit adesea de diverse stigmatizări, etichetări sau pur si simplu răutăți. Eram fie slab, fie timid, fie delăsător, fie distras, fie nepopular, fie oricum altcumva decât s-ar fi așteptat ceilalți să fiu. Și mi-am dorit să fiu plăcut. Nu neapărat iubit, dar măcar respectat și tratat ca parte integrată a grupului. Măcar până la proba contrarie. Nu acceptat, căci acceptarea ar fi însemnat o obligație, ci nu ceva natural. Bineînțeles, au existat excepții – au existat întotdeauna câteva persoane cu care mă înțelegeam, dar și acestea erau, de cele mai multe ori, la rândul lor, persoane “refuzate de grup”.

Mi s-a spus adesea că mă maimuțăresc sau că fac pe clovnul. Mi s-a spus că sunt antipatic, stresant sau, mai finuț, că nu îmi stă bine așa. Toți cei care mi-au spus asta, au avut se pare impresia că îi priveam pe ei și că încercam să îi distrez, încercând să fiu măcar luat drept a cincea roată de la căruță, aia la care te uiți și începi să râzi că e prea strâmbă și se mișcă ciudat. Nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva acel clovn încerca să se facă pe el însuși să râdă… Un clovn înțelege foarte bine ceea ce se întâmplă în jur și simte foarte bine emoțiile privitorilor. Din păcate, de cele mai multe ori, tace. Plătitorii de bilete nu știu că acel clovn poate vorbi, visa sau alerga. La o primă vedere, clovnul este doar un mim șchiop care din când în când face animale din baloane.

Am înțeles foarte bine faptul că nu sunt dorit în grup. Am înțeles foarte bine faptul că ceilalți copii sunt mai populari, mai bogați, mai plimbați prin lume sau pur și simplu mai norocoși. Am înțeles că sunt ignoranți sau că de fapt sunt doar diferiți. Și am acceptat asta. Și m-am îmbrăcat în hainele de clovn, după care mi-am pus peruca și nasul roșu, m-am așezat pe mine, cel care nu eram clovn, pe un scaun alăturat și am început să spun glume, să mă strâmb, să urlu, să dansez ciudat, să fac lucruri care am considerat că pe mine însumi mă vor face să zâmbesc. Și m-au făcut să zâmbesc. Și m-am simțit fericit. M-a întristat doar faptul că oamenii nu m-au lăsat să fiu nici măcar atât. Nici măcar propriul meu clovn nu mai puteam fi. Eram înconjurat de oameni diferiți, cu gândiri diferite, cu sentimente diferite, care nu vroiau să accepte conceptul de clovn interesat de el însuși. Atâta vreme cât nu îi distrezi pe ceilalți, ești nefolositor în hainele de clovn. Iar dacă te duci în fața oglinzii și râzi de și pentru tine însuți, mai devreme sau mai târziu vei fi tras de mânecă și ți se va spune că nu îți stă bine…

Și așa, am început să port ocazional diverse măști de om serios, preocupat de ceilalți sau de lucruri mai puțin frivole, care nu are altceva mai bun de făcut decât să supraviețuiască…

Eu am murit în clipa în care mi-ați ucis clovnul…

And you let her go…

Au fost patru ani și jumătate fantastici. Cu bune și rele, dar fantastici. Au fost patru ani și jumătate în care am învățat să râd (nu doar să zâmbesc), să ajut, să ascult, să iubesc, să creez emoții frumoase, să ofer mai mult decât primesc… Au fost ani care m-au făcut să fiu un om mai bun, mai răbdător, mai așezat.

Ea, a fost o minune. Pentru mine, este prima minune pe care am văzut-o și chiar am simțit-o. Nu credeam că un astfel de om există. Ne-am “lovit unu de celălalt” prin intermediul blogului, prin intermediul poeziilor mele triste, ne-am cunoscut în Herăstrău cu câte o sticlă mică de Coca-Cola în față și ne-am început povestea în Tineretului, sub vraja unui copac care va rămâne special de acum încolo.

Am colorat, am desenat, am dansat, am cântat, am urlat, am tăcut, am râs, am plâns, ne-am îmbrățișat, am clădit amintiri, am adunat apusuri, răsărituri, fericiri, tristeți, speranțe, disperări, începuturi și sfârșituri. Astăzi, ne aflăm în fața ultimului sfârșit. Celui care contează cu adevărat. Și nu pot crede că este adevărat…

După aproape cinci ani de zile, mă văd obligat să învăț din nou să merg, după ce în tot acest timp am fost cărat pe brațe de iubirea și grija unui om care s-a născut pentru a avea grijă de ceilalți. Scriu și plâng. Știu că nu am fost cel mai bun iubit, știu că uneori nu am avut grijă de ea așa cum ar fi trebuit, știu că uneori am fost mai rece sau mai dur în exprimare, dar dorința mea a fost întotdeauna să am grijă de ea. Piticot, am vrut întotdeauna să am grijă de tine și să te fac fericită. Și să mă ierți te rog că nu ți-am mai scris… M-am lăsat păcălit de tristețile mele filosofice și literare și am uitat să trăiesc fericirea reală și importantă… Să nu mă uiți și să nu îți pară rău că m-ai cunoscut!… Te rog din suflet.

Îmi este imposibil să privesc în jurul meu. Biblioteca este pe jumătate goală acum. Toate cărțile tale au dispărut, tabloul frumos cu noi a dispărut, tu ai dispărut. Eu am fost un prost care la un moment dat a obosit și a spus că e mai bine așa… Acum mă rostogolesc și mă zvârcolesc în propriile mele regrete, dar știu că este redundant. Poate este, totuși, mai bine așa…

Patul nu mă mai încălzește, oglinda nu mă mai privește, de pe masă au dispărut bunătățile pe care tu mi le făceai cu atâta drag… La ora 17, când plec de la muncă, nu mă mai așteaptă nimeni în fața scării. Nu mă mai sună nimeni să îmi spună să iau pâine. Nu mă mai sună nimeni să mă întrebe dacă mai întârzii.

Azi nu mai am pe nimeni. Familia este standard. Familia este acolo dintotdeauna. Tu, iubito, nu ai fost niciodată standard. Tu ai fost un premiu. Un trofeu. O minune. Un om pe care îl voi admira și respecta toată viața.

Ai fost, ești și vei rămâne. Te iubesc!

Plâng. Nu mai pot scrie. Rămâi cu bine, om minunat!

 

Mă întorc fugind spre sfârșitul la marginea căruia m-am născut

Mi-am ridicat tălpile amorțite de pe solul rece și am fugit. Ajuns periculos de aproape de poarta începuturilor, m-am speriat și mi-am boicotat șansa la fericire. Nu am putut îndura o existență clișeică, lipsită de vidul ce transfigurează durerile și îndulcește praful propriilor descompuneri.

Our wings are burning / How glorious the pain… De trei zile ascult obsesiv melodia și mă adap din baltă, laolaltă cu corbii care mă vizitează în nopțile sfâșiate.

Niciodată nu am știut să creez începuturi. Am știut doar să alimentez tenebre aflate în plină ascensiune. Am știut să mă sfârșesc și să caut poezia în sfârșeala minții și a sufletului. Am știut să urlu spre mine însumi și să mă prefac că nu mă aud, după care să sufăr din cauza alter-ego-ului care mă ignoră.

Am crescut, trăit și murit de multe ori printre Steleverzi, așa că am învățat că nu pot să scriu un final fericit.

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars…

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars și îi șoptești “respiră!”…

Nu știu cum este posibil ca ochii tăi să fi văzut atât de departe, căci parcă nici eu nu mă mai conștientizam. Îmbrăcat cu mine însumi, încă mă căutam bezmetic și totuși cu pâlpâiri tot mai sărace – prin holuri, pe podele, prin fotolii, pe scaune murdare din gări pustii… Nu știu cum ți-ai putut da seama că se risipește. Nu știu, nu îmi pot închipui ce fel de magician ești, de ai gândit că rupând jumătate dintr-un plămân de-al tău vei salva o inimă… La rândul său, el era pe jumătate ars, din cauza risipei de energie din anii în care ai căutat o altitudine potrivită pentru privit cu zâmbetul pe buze lumea întreagă…

Dăruind, primești, se pare. Puținul tău a fost mai mult decât nimicul meu. Puținul tău a fost de ajuns pentru a face din nimicul meu ceva-ul nostru… Creându-ne pe noi, ai reușit să găsești altitudinea potrivită, la poalele săruturilor noastre tremurânde. Ai zâmbit. Am respirat. Am învâțat la rândul meu să zâmbesc.

Mi-ai atins inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars, iar astăzi îți șoptesc “mulțumesc!”…

Agonia unui balon

Ne scufundăm uneori în ecoul lumii și uităm să privim propriile noastre tenebre…

Uneori, simt un lanț rece încolăcindu-se în jurul gleznelor și pironindu-mă într-un mâl mult prea mundan. Sunt precum un balon umplut pe jumătate cu heliu, legat cu nod dublu de un mic stâlp înfipt în pământ. Nu pot zbura, dar nici nu pot cădea definitiv. După ore de chin, încep să îmi doresc să se termine totul, să cad, să mă risipesc, să mă odihnesc, dar degeaba. Trăiesc cu aceeași frică neîncetată aproape atingând solul cu fața, după care ridicându-mă efemer spre ceea ce pare a fi Cerul… Nici nu mai știu. Las vântul să mă sufle ba în stânga, ba în dreapta, ba înainte, ba înapoi.

Ce poate fi mai chinuitor decât să nu poți decădea și să nu te poți înălța, în același timp? Să trăiești undeva la mijloc, într-o vâltoare de alegeri care nu îți aparțin, ci îți sunt atribuite și atât… Să te zbați într-un dute-vino agonizant… Să nu poți trăi, dar să nici nu poți muri… Să fii neutru în ecuația propriei tale existențe…

Mergând de-a bușilea prin viață

Există trei stagii principale în viață – copilăria, maturitatea și bătrânețea.

Copii fiind, învățăm să mergem, să numărăm, să citim, să scriem, să ne exprimăm cât de cât coerent, să ne jucăm (deși joaca nu cred că se învață, ci mai degrabă se trăiește, în funcție de sufletul fiecărui copil). Învățăm să ne ascultăm și să ne respectăm părinții, profesorii, colegii, prietenii. Învățăm să acceptăm că nu avem întotdeauna dreptate.

Când suntem maturi, ne lovim de zidul responsabilităților. Responsabilitatea de a învăța pentru un viitor mai bun, de a lupta pentru ceea ce ne dorim, de a munci pentru ceea ce avem nevoie, de a fi răbdători, de a ne clădi o familie, de a fi cerebrali, de a ne aduce aminte de greșelile copilăriei și de a le transforma în atuuri.

Ajunși la ușa bătrâneții, învățăm să oftăm. Învățăm să privim mai mult și să sperăm mai puțin. Învățăm să devenim sprijin pentru nepoți, atunci când copiii noștri nu au timp. Bătrâni fiind, învățăm să așteptăm fără să știm ce anume așteptăm. Învățăm să plângem de dorul tinereții și să ne îngrijim de sănătatea pe care altădată o neglijam, din lipsă de timp sau considerând atunci că avem alte priorități…

Mă gândesc mai bine și îmi dau seama că mai există un stagiu în viață – iubirea.

Îndrăgostiți fiind, învățăm să transcendem toate celelalte trei etape. Învățăm faptul că “aici și acum” înseamnă mai mult decât orice altceva. Învățăm să (ne) dăruim. Învățăm să îmbrățișăm, să iertăm, să visăm, să mângâiem, să tăcem, să construim, să zburăm. Învățăm să ne coasem aripi pe care mai târziu să le ținem cu bucurie deasupra capului celuilalt. Învățăm să protejăm. Îndrăgostiți fiind, învățăm să ne jucăm precum un copil, să fim responsabili precum un om matur și să avem înțelepciunea bătrâneții, toate deopotrivă.

Uneori mă port precum un copil. Uneori îmi fac griji inutile. Alteori mă complac și mă victimizez precum un om bătrân. Ce să fac, sunt rac, nu am scăpare. Acum știu însă să iubesc. Și învăț să tratez cu măsură toate cele trei etape principale ale vieții. Îi mulțumesc pentru asta omului special care îmi croșetează zilnic Soarele pe Cer.

 

Al tău copil ce visează să ajungă la maturitate și să nu sufere la bătrânețe, pentru totdeauna!