Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Category: Gânduri/stări/imagini

Mai scriem și noi?…

De ceva vreme, mă confrunt cu un fel de criză de identitate. Cei care citesc acest blog de mai multă vreme și-au dat deja probabil seama de acest lucru prin prisma absenței tot mai îndelungate a unor noi articole.

Am creat acest blog acum câțiva ani (prin 2010, cred) și am început prin a posta poezii, poze, melodii… În principiu, chestii triste, căci da, eram trist. În 2012, am găsit ceea ce nu știam că există – liniștea. Am găsit echilibrul, motivul, direcția, sensul, iubirea, frumosul. Aici consider că a avut loc declicul. O vreme am scris despre fericire. Din entuziasm, din beție, din tot ceea ce înseamnă iubirea. Apoi, în timp, am început să simt că, din punct de vedere literar, fericirea nu este un plus. Am încercat să scriu din perspectiva unui alter ego, imaginând diverse ipostaze ale unui eu închipuit, doar pentru a îmi satisface iubirea de dramă, decădere, descompunere, Cioran. Literar, psihic, artistic, platic vorbind, îl iubesc pe Cioran. Iubesc decăderile. Am considerat și consider în continuare că dacă scrii despre fericire nu te numești scriitor, ci mai degrabă povestitor. Fericirea se degustă, se gustă, se trăiește, se îmbrățișează. Fericirea se cultivă în colțurile gurii. În schimb, frica, deznădejdea, singurătatea, disperarea…se supraviețuiesc. Diferența dintre a trăi și a supraviețui este aceea că în primul caz nu îți dai seama de trecerea timpului. În cel de-al doilea caz, nu știi că mai există și altceva în afară de timp.

Acum, mă gândesc să schimb ceva. Poate că schimbarea este ceea ce am nevoie. Poate că acest blog a ajuns la antipodul incipitului… Am postat atâtea chestii mundane, oarecare, obișnuite, care nu au nimic a face cu sufletul, cu dezechilibrul, cu emoțiile, încât simt că revenind aici nu aș face decât să renovez în stil gotic o casă care păstrează un stroboscop în mijlocul sufrageriei…

Poate mă voi metamorfoza cumva, cândva, spre a atinge din nou culmile cele mai înalte ale liricului și epicului…

Între timp și până la finalul tuturor zorilor ce vor mai fi, mă bucur de fericirea din viața de dincolo de hârtie 🙂

Advertisements

Desculț. Iubesc.

Calc cu pleoapa dreaptă pe asfaltul fierbinte al căpruiului tău. Nu știu unde a început, însă știu că este fără de sfârșit. Pleoapa stângă pășește și ea, ușor timidă. A început ploaia. Ambele mele pleoape sunt acum captive în șotronul căpruilor tăi.

Două tălpi ce nu vor părăsi nicicând acest pământ sfânt ce aduce aminte de liniștea copilăriei …

Te iubesc.

Despre protestele românilor

Unii poate spun că sunt nebun. Alții, nesăbuit. Alții, neinformat. Alții, imoral. Nu contează.
Atâta vreme cât marile noastre proteste înseamnă lume multă (nici pe departe câtă ar trebui să fie) care flutură niște pancarte și care strigă anemic câte un “hoții” sau “rușine să vă fie”, fără a face ceva care să îi sperie cu adevarat pe acești nemernici, ei bine, totul este sortit eșecului. Dragnea et co. nu se vor speria de niște pancarte. Și nici de niște lozinci. Și nici de 10.000 de oameni in Piața Victoriei. Și nici de 100.000. Și nici de 1000.000. Nici măcar de îngrijorările Europei. Acești oameni vor face orice, oricând, împotriva oricui, pentru a le fi lor bine. Dar, asta ați votat, asta aveți. Recunosc, nu am ieșit la vot, pentru că nu mai cred de mult în corectitudine, de oriunde s-ar promite că se va da. Voi ieși data viitoare la vot doar pentru a vota împotriva PSD. Dar până atunci, repet, orice protest “civilizat” este sortit eșecului. Chiar dacă a fost revoluție sau lovitură de stat, acei oameni care au schimbat ceva (că totuși au schimbat) în 89, au făcut-o cu prețul vieții. Mulți dintre ei. Iar cei care nu au murit, aveau oricum în minte posibilitatea de a muri și au acceptat asta. S-au dus cu piepturile dezgolite în fața tancurilor si în fața unui rău mult mai mare decât Dragnea. Noi ce facem? Scriem versuri pe cartoane, aruncăm cu oua/roșii/hârtie igienică (și ne luăm amenzi, sâc!), strigăm hoții atunci când auzim că strigă și alții și nu avem pic de curaj.
Pe mine să mă chemați când se va reinstaura regimul legionar. Voi fi primul care mă voi “înrola”. Să mă chemați când veți avea de gând să îi dați cu adevărat jos pe acești paraziți. Până atunci, recunoașteți odată că majoritatea dintre voi merg la prostest doar pentru că e cool să mergi la proteste și să postezi nemulțumiri pe facebook. 

Unii merg acolo din pură convingere că vor schimba ceva. Și îi respect. Dar le spun că nu vor schimba nimic. Nici Ceaușescu nu se temea de nemultumiți. Până când a fost omorât.
Uitați-vă ce se întâmplă prin alte țări din Europa, unde conducătorii țărilor respective sunt efectiv luați pe sus de oameni și aruncați în ghene de gunoi. Cu paza lor cu tot.
Oameni bun, un pic de curaj!!!

Mulțumesc!

PS: Am văzut că se poartă englezismele. Am văzut că se poartă să spunem că mergem la “meeting”. Păi meeting înseamnă întâlnire. Nicidecum protest. Poate că mulți nu inteleg această nuanță. Dacă mergeți la meeting, luați-vă și termos-urile cu ceai fierbinte cu voi. Dacă mergeți la protest, luați-vă doar conștiința cu voi.

PPS: Locul copiilor nu este la “proteste”. Dacă considerați că ceea ce faceți voi este un protest, atunci lăsați copiii acasă. Lucrurile pot degenera. Copiii nu au ce căuta pe umerii unor părinți aflați în mijlocul unei mulțimi care dorește schimbarea unui sistem (prin protest). Dacă în schimb mergeți doar la meeting, luați-i liniștiti cu voi. E bine să fie învățati de mici cu socializarea.

Have a nice one!

Să devii etern la 25 de ani …

Privesc în gol și aștept răspunsuri. Răspunsuri care știu că nu îmi vor fi oferite nicicând. Încerc să nu mă mai gândesc la ce a fost, însă nu pot. Este șocant și dureros. Chiar un străin fiind, în aceste zile m-am simțit de parcă Alina mi-ar fi fost soră. Aș fi vrut să merg să îi îmbrățișez părinții și să plâng alături de ei. Zilele acestea am mers pe stradă aproape plângând, gândindu-mă doar la acea seară neagră… Simt și acum un soi de vinovăție, căci nu am fost atunci pe acel peron. Deși, verificându-mi istoricul călătoriilor cu metroul, descopăr că la 19:57 eram la Unirii, deci am trecut pe la Dristor exact în acele minute teribile …. Mă tot gândesc că poate i-aș fi strigat să se arunce la pământ, să se întindă. Sau poate aș fi încercat sa o ajut, într-un act disperat, să urce înapoi pe peron. Sau poate aș fi trecut exact în momentul acela prin fața ei și aș fi prins-o. Sau. Sau. Sau. Mă doare și nu pot să nu mă gândesc la ea. La tinerețea ei, la visurile ei, la părinții ei, la șansa de a se salva de care a fost privată într-un mod barbar și laș….

Despre atacatoare, nici nu știu ce să mai spun. Închisoarea nu o mai aduce pe Alina înapoi. Internarea la psihiatrie nu ar face decât să o țină drogată pentru o perioadă. O perioadă la sfârșitul căreia ar fi eliberată ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Orice pedeapsă privativă de libertate ar fi insuficientă. Și da, consider că a avut discernământ. Se vede pe camerele video modul cum și-a pregătit atacurile. Dar ce mai contează!?…

Revenind la Alina… Cel mai tare mă doare imaginea neputinței și fragilității. Era doar un copil. Un copil care ne-a fost luat atât de devreme… Un copil ce putea fi salvat, dacă autoritățile își făceau datoria. Este de neimaginat cum de la ora 16, când a fost depusă plângerea primei victime, a fost nevoie să treacă 4 ore pentru a fi vizionată caseta video…. Cu 5 minute înainte de al doilea atac. Fatal de această dată. Prea târziu… De asemenea, este de neimaginat cum cei de la Costin Georgian nu au gândit măcar să o imobilizeze pe respectiva și să cheme pe loc poliția… Dar ce mai contează!?

Sunteți cu toții vinovați! Cu toții! Voi, cei ce ați asistat la scenele de la Costin Georgian și voi, cei ce sunteți plătiți pentru a ne oferi protecție și ajutor, sunteți cu toții vinovați. Să vă fie rușine!

……………………….

Este un sfârșit trist de an. Un copil devine etern la 25 de ani…

Odihnește-te în pace, Alina Ciucu!

A te naște fiindu-ți dor…

Vrând să călătoresc spre meleaguri unde nu am mai fost de ani de zile, am considerat că Mia Martini este cea mai bună soluție. Am “cunoscut-o” în Sicilia, acum 8 ani, când am ascultat melodia Cu’mme, iar de atunci mi-a rămas în suflet. Astăzi, căutând aceeași melodie, pe care o știu în două variante (prima este cea menționată anterior, varianta live, solo, iar a doua este duetul cu Roberto Murolo), am hotărât să caut de asemenea mai multe melodii de la acesta din urmă. Roberto Murolo este un artist napoletan, așa că dialectul (sau poate chiar limba, de ce nu) este unul cu totul special. După două-trei-patru melodii și un album întreg descărcat instantaneu în telefon, mi-am spus că trebuie să ajung la Napoli. Ascultând cuvintele, fug cu gândul spre fado (de altfel, napoletana, ca și siciliana, îmi par că seamănă incredibil de bine cu portugheza, cel puțin ca pronunție) și mă cuprinde un fel de dor de ceva ce nu am trăit niciodată. O neliniște care vine din teama că niciodată nu voi putea învăța cu adevărat acel dialect și că oricât mi-aș dori nu aș putea nici măcar pentru o clipă să trăiesc în vremurile de acum 50-60-70 de ani, atât de frumos prezentate în filmele vechi, ce abundă de boemie. Este exact sentimentul pe care îl avem când ne este dor de cineva plecat de multă vreme dintre noi și nu putem nicicum să îl revedem… De asemenea, mă doare faptul că nu am deprins niciodată vreun talent artistic, cum ar fi cântatul la chitară sau, de ce nu, cel vocal. Simt că sunt cumva prins într-o închisoare a mediocrității și a limitării. Ăsta sunt, aici m-am născut, în aceste vremuri, iar trenul a plecat de mult. Îmi rămâne doar să mă cufund în continuare în aceste romanțe minunate desprinse cu siguranță din alte vremuri…

 

De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul

The clown who tried to make himself laugh

Consider că cei care încearcă să se adapteze undeva, oriunde, oricând, în orice context, trăiesc o dramă. O depersonalizare dură ce are la bază ideea că “nu sunt destul de bun pentru a fi eu însumi, așa că voi încerca să găsesc o cale de a fi pe placul celorlalți”. Copil fiind, m-am lovit adesea de diverse stigmatizări, etichetări sau pur si simplu răutăți. Eram fie slab, fie timid, fie delăsător, fie distras, fie nepopular, fie oricum altcumva decât s-ar fi așteptat ceilalți să fiu. Și mi-am dorit să fiu plăcut. Nu neapărat iubit, dar măcar respectat și tratat ca parte integrată a grupului. Măcar până la proba contrarie. Nu acceptat, căci acceptarea ar fi însemnat o obligație, ci nu ceva natural. Bineînțeles, au existat excepții – au existat întotdeauna câteva persoane cu care mă înțelegeam, dar și acestea erau, de cele mai multe ori, la rândul lor, persoane “refuzate de grup”.

Mi s-a spus adesea că mă maimuțăresc sau că fac pe clovnul. Mi s-a spus că sunt antipatic, stresant sau, mai finuț, că nu îmi stă bine așa. Toți cei care mi-au spus asta, au avut se pare impresia că îi priveam pe ei și că încercam să îi distrez, încercând să fiu măcar luat drept a cincea roată de la căruță, aia la care te uiți și începi să râzi că e prea strâmbă și se mișcă ciudat. Nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva acel clovn încerca să se facă pe el însuși să râdă… Un clovn înțelege foarte bine ceea ce se întâmplă în jur și simte foarte bine emoțiile privitorilor. Din păcate, de cele mai multe ori, tace. Plătitorii de bilete nu știu că acel clovn poate vorbi, visa sau alerga. La o primă vedere, clovnul este doar un mim șchiop care din când în când face animale din baloane.

Am înțeles foarte bine faptul că nu sunt dorit în grup. Am înțeles foarte bine faptul că ceilalți copii sunt mai populari, mai bogați, mai plimbați prin lume sau pur și simplu mai norocoși. Am înțeles că sunt ignoranți sau că de fapt sunt doar diferiți. Și am acceptat asta. Și m-am îmbrăcat în hainele de clovn, după care mi-am pus peruca și nasul roșu, m-am așezat pe mine, cel care nu eram clovn, pe un scaun alăturat și am început să spun glume, să mă strâmb, să urlu, să dansez ciudat, să fac lucruri care am considerat că pe mine însumi mă vor face să zâmbesc. Și m-au făcut să zâmbesc. Și m-am simțit fericit. M-a întristat doar faptul că oamenii nu m-au lăsat să fiu nici măcar atât. Nici măcar propriul meu clovn nu mai puteam fi. Eram înconjurat de oameni diferiți, cu gândiri diferite, cu sentimente diferite, care nu vroiau să accepte conceptul de clovn interesat de el însuși. Atâta vreme cât nu îi distrezi pe ceilalți, ești nefolositor în hainele de clovn. Iar dacă te duci în fața oglinzii și râzi de și pentru tine însuți, mai devreme sau mai târziu vei fi tras de mânecă și ți se va spune că nu îți stă bine…

Și așa, am început să port ocazional diverse măști de om serios, preocupat de ceilalți sau de lucruri mai puțin frivole, care nu are altceva mai bun de făcut decât să supraviețuiască…

Eu am murit în clipa în care mi-ați ucis clovnul…

%d bloggers like this: