Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Category: Gânduri/stări/imagini

Abecedar

Există un mit conform căruia oamenii folosesc 10% din capacitatea creierului. Dacă ar fi adevărat, ar însemna că eu am tocmai am consumat 1% și am rămas cu 9%, după o săptămână de săpat prin debaraua memoriei cu un mic ajutor din partea DEX-ului. Unele versuri sunt trimiteri directe către anumiți indivizi din societate, unele sunt cu trimitere către societate în întregul său, iar altele sunt elucubrații scormonite de dragul exercițiului liric. Dacă Bitză a scos la iveală “Sintezele” sale acum mai bine de un deceniu, de ce nu le-aș scoate și eu pe ale mele!

Enjoy!

“Amăgiri alăturate alcătuiesc axiome amare
Bogăția bagatelizează binele, beții barbare
Copilul caută credințe, cerșește căldura culorii
Dogoarea dinarilor disipă drumul, destinații derizorii

Elucubrații erijate, echilibrează eșecul
Filfizoni fervenți fulgeră frivol firmamentul
Gorile grandomane generalizează gândiri găunoase
Habarniști horcăie hi-hi-hi-hlizeli hidoase

Istoria iterează iar indivizi imorali
Jigodiile judecă judecăți jucând juni joviali
Kant, ketamină, kilogram, Kirghistan, koala
Lume locvace latră la lună, livrând larma

Minciuna măzgălește moralitatea, mândria, magia
Nebunia năruie normalitatea, normalitatea naște nebunia
Orizonturi obliterate, oameni ofiliți, oligarhii oftatului
Prizonierii paltonului, pigmei prolicși, păduchii Principatului

Quebec, Quechua, Quito, Quatar
Rânjetele rămân restante, reminiscențele reapar
Sticla strălucește sadic sub soarele sărat
Șacalul șutește șașlâcul, șobolanul șovăie Șo-șocat

Timpul trudește, turuie, ticluiește tragedii, tăcut
Țipenii țintuite țărmului, țipat țesut
Umbre ubicue urmăresc umile uitarea
Vinovați vexați vituperează valoarea

Walter White, Wellington, Wolfram, Watt
Xerox xenofob, Xanax, xenofob xeroxat
Youngsville, Yonkers, Yorkshire, York, YOLO
Zănatic zurliu, Zeu zdruncinat zbierând “Zorro”

Advertisement

Dor

Te văd câteodată atât de aproape încât îmi este teamă să respir; mă tem că pieptul meu s-ar putea arunca prin inspirație spre trupul tău și ți-ar putea șterge nemurirea pictată cu acuarele imaginare de jur împrejurul amintirii tale. Îți simt necuvintele adâncindu-se în cordul meu dezorientat precum un verb ce și-a pierdut versul …

Mă obsedează tăcerea pe care o strigi cu fiecare gând pe care îl înalț spre tine.

Te strâng atât de tare în brațe încât bătăile inimii tale, odinioară dansând pe coastele unui Mutulică împiedicat și peltic, se smucesc și se preschimbă în strălucirea unei poze în care zâmbetul tău pare că a înțeles – atât de devreme – că frumusețea sa nemărginită depinde de veșnicia născută într-o după-amiază de octombrie.

Îmi este dor de tine.

Izbucniri evanescente

Să fi trecut vreo 10 minute de când s-a auzit. Un foșnet ciudat, precum o bătaie de aripi, a străbătut bezna din spatele meu. Deocamdată nu văd pe nimeni, dar inima începe să îmi atingă coastele. Resimt un marasm indomptabil, iar cortexul vituperează orice formă de logică – de ce naiba mai sunt aici?! Podeaua este un pic dezacordată, ori pașii mei s-au împiedicat de un mi bemol. Dar cine mai are timp pentru muzică?! Nu-i de ajuns câte tăceri distonante sunt în lume? Cioran zice : “Muzica este refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea”.

Mă întorc brusc spre ceea ce pare a fi o privire înzorzonată care nu se poate vedea, ci doar simți. Tavanul, pereții, ferestrele, totul este învăluit într-o ceață imuabilă. Să fi ajuns oare în Niflheim! Nu cred, altfel ar fi trebuit să o găsesc pe Hildr până acum. De jur împrejur se pot observa câteva oglinzi. E ciudat că nu mă pot vedea în niciuna dintre ele. Una reflectă un cuier plin, deasupra căruia stă un corb. Într-una văd un ceas fără curea. Minutarul aleargă cu fervoare, iar secundarul pictează elucubrații redundante și rămâne suspendat precum sentința dintr-un proces de conștiință accidental. În partea opusă a încăperii, lumina care lovește oglinda se întoarce și trasează o diagonală perfectă peste praful de deasupra tălpilor mele. Raza de lumină pare să devină elastică, iar un copil cu ambele picioare julite o folosește pe post de coardă.

Plămânii-mi dau semnalul. Adam pare să scuture copacul, căci mărul stă să cadă. Frizez catatonia. Cu un ultim efort, edulcorez acmeea printr-un citat de Yalom sau Andrew Solomon, nu mai știu exact. Mă târăsc cât pot de tare. Ajuns afară, trântesc ușa. In jurul clanței apare mesajul : “Draft saved”. Poate voi reuși altădată să public …

Dramatizări

Urmarind “Prietena mea genială”, am observat o referință la adresa lui Samuel Beckett, mai exact asupra lucrării “All that fall” (cred), din volumul său complet de opere de teatru. De mulți ani mă pasionează teatrul, dramaturgia, condiția umană, eu însumi fiind de părere ca poate aș face “casă bună” pe o scenă de teatru, căci mă surprind adesea imaginându-mi scenarii și nu doar atât – am o pasiune pentru scenariul decăderii, al descompunerii, al risipirii, o oarecare nonșalanță în fața sfârșitului. Totul e sortit pieririi, deci ce mai contează frica prezentului? M-aș deda exteriorizării întru totul, fără secrete, spre înălțarea celor mai ascunse urlete ale existenței … “Teatrul meu” ar fi o disperare si o sfârșeală ambulantă, o pleoapă închisă peste vidul frumos mirositor, o catatonie cu un zambet tâmp. Un Joker fad, dramatic și răzbunator doar contra lui însuși. Dar probabil nu o voi face niciodată, căci intervine complexul vârstei, al imposibilității de integrare, al fricii de noi începuturi ș.a.m.d.

Până atunci, am pus in wishlist “The complete dramatic works”, pe la vreo 3-4 librării diferite, așteptând să prind un moment prielnic pentru a o procura…

Mă găsiți și pe instagram

Nu m-am gândit până acum la treaba asta, dar acum îmi fac un pic de “reclamă”, căci scriu și prin fotografii, nu doar prin cuvinte. Bine, aici e un pic discutabil, dacă vorbim despre fotografii sau de poze. E o mică diferență de nuanță. Rămâne să ne “citim” și vom vedea ce nuanță alegeți voi 🙂

http://instagram.com/cristianverzea

Ce cărți citiți în timpul auto-izolării?

Nu am mai scris de multă vreme un astfel de articol, însă acum simt nevoia de a afla ce cărți citim în această perioadă – și nu numai.
Eu recunosc că nu am fost niciodată un cititor foarte harnic, în general începând cărțile și abandonându-le pe parcurs, datorită plictiselii, lipsei de timp, lenii și așa mai departe. Excepție fac cărțile lui Emil Cioran, pe care le-am citit întotdeauna complet, chiar dacă, de asemenea, în ritmul meu destul de lent… În general, citeam în tren, în avion, în momente în care nu aveam prea multe alte opțiuni. Asta deși cititul îmi place foarte mult. Pur și simplu nu reușeam să rămân conectat atât cât mi-aș fi dorit, eu fiind genul de om care citește și scrie dacă are un minim de confort. Acum că s-a ivit această “oportunitate”, mi-am propus să devin mult mai activ ca cititor și am reluat o carte pe care am primit-o și am început-o în perioada Crăciunului – “Clopotul de sticlă”, de Sylvia Plath. Citisem 60 de pagini când am primit-o, iar astăzi am reușit să termin restul de 220 de pagini. Pur și simplu nu am putut-o lăsa din mâini. Este singurul roman scris de ea, care este mult mai cunoscută pentru opera sa poetică. Am fost întotdeauna fascinat de scriitorii (și nu numai) care sunt învăluiți într-o pâclă de întuneric, de nebunie, de depresie sau de simplă suferință. Sylvia Plath s-a sinucis la vârsta de 30 de ani prin asfixiere cu monoxid de carbon, bagându-și capul în cuptor… Nu prea am putut citi niciodată lucrări ale unor autori “fericiți”, așa cum niciodată nu am putut citi – până acum – cărți motivaționale. Am fost mai degrabă un cititor iubitor de etică, eseistică și filosofie.

Pe lista de așteptare, printre cărțile pe care le am în bibliotecă și pe care cu siguranță le voi începe curând – de mâine mă pun pe treabă – sunt “Idiotul”, de Feodor Dostoievski (am citit “Amintiri din casa morților” de 2 sau 3 ori, incomplet, voi reveni cu siguranță și asupra acestei cărți), “Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt, “Analiza viselor”, de Carl Jung, “Fascinația ideilor”, de Jack Bowen (am citit demult cam jumătate din ea, dar o voi relua de la capăt), “Tratat de etică”, de Peter Singer, “Gânduri către sine însuși”, de Marc Aureliu sau “Suflete moarte”, de Nikolai Gogol (pe care am frunzărit-o acum câțiva ani și pe care vreau să o citesc de la capăt). Mai sunt foarte multe, am adunat de-a lungul anilor foarte multe cărți, dar le va veni și lor rândul, cu siguranță.

Voi ce cărți citiți în această perioadă sau în general?

74209205_2783858698290907_6650960370586353664_o74848307_2783858744957569_888499570990907392_o

Tatăl nostru, ediție de Coronavirus

Am ales să nu mă alătur celor care caută la tot pasul motive de panică inutilă și m-am gândit că singurul mod sănătos prin care putem să depășim aceste momente, dacă suntem acasă în carantină, este umorul.
Mă rog, eu nu sunt în carantină, dar e ok și așa.
Vă provoc să dați mesajul mai departe, cu eventuale variante suplimentare din partea voastră, să arătăm că umorul românului nu se împiedică de o pandemie.

Hypermarketul-ul nostru care ești în Mall
Sfințească-se rafturile tale
Vie selecția ta de produse
Facă-se voia ta să ne dai făină
Dar nu în Cer
Ci aici, pe Pământ
Sanytol-ul nostru cel de toate zilele
Dă-ni-l nouă astăzi
Și nu ne iartă nouă mâinile murdare
Căci noi se pare că le cam iertăm
Și ne ajută pe noi să supraviețuim în carantină
Și ne izbăvește de Corona – virusul, nu berea
Căci a ta este apa la 5 litri
Și hârtia igienică
Și punga de spaghete
Acum și nu pururea
Și nu în vecii vecilor
Hapciu!

%d bloggers like this: