a.m. thoughts

Forever the tragedy
of never having known
will haunt you,
burying you all the way down,
as you grow…

Reverse sinking

E ora 7. Sting lumina, aprind televizorul, trag fotoliul și aproape că mă prăbușesc. Țin piciorul drept sprijinit pe unul dintre brațele fotoliului, iar piciorul stâng pe podea. Las capul ușor pe spate, trag aer în piept și ascult știrile. Nimic nou, sticla transmite aceeași depresie de fiecare zi… Aș mânca, dar mă simt prea obosit. Nu mă pot ridica. Dau volumul la minim și las imaginea să ruleze pe ecran, doar să mă simt mai puțin singur. Mă întind invers, cu capul în jos și picioarele sprijinite pe spătar și privesc tavanul. Urmăresc un fluture care zboară bezmetic în jurul lustrei. Îmi imaginez un dans contemporan – tavanul este podeaua pe care fluturele își strigă drama de a fi aflat faptul că nu va mai apuca răsăritul următor. Mă întreb, oare dacă ar fi putut citi, i-ar fi plăcut Cioran?!
Închid ochii și tac. Aud doar câțiva pași mici, dincolo de propria-mi barieră fizică. Par să-și fi găsit o oarecare cadență. Mă predau unei explozii de întuneric și mă ofer ca trofeu mie însumi, spre a fi pus în vitrina unui vis.
Dintr-odată, sunt în ocean. Mă aflu sub nivelul apei, dar nu par să mă scufund, ci sunt cumva suspendat. Se pare că există un motiv pentru care sunt născut în zodia racului, căci pot respira fără probleme… Îmi mișc brațele și picioarele și încerc să îmi dau seama ce se întâmplă. Mă privesc pe mine însumi și sunt îmbrăcat de parcă m-aș afla în munți – am un palton gros, mănuși, pantaloni lungi, bocanci, căciulă și fular. Nu înțeleg ce se petrece. Simt totuși că îmi este frig. Continui să înot, neștiind către ce mă îndrept. Știu doar că aș vrea să mă întorc acasă, să mai prind un ultim spectacol al dansatorului de pe tavan…
Trec câteva minute și observ ceva ce seamănă cu o scară, un fel de portal către un nivel superior. Îmi zic că asta trebuie să fie șansa mea…
Urc treptele și mi se face tot mai frig. Lumina devine mai slabă, iar senzația de scufundare începe să pâlpâie ușor. Măresc intensitatea mișcărilor și încep să caut posibile indicii. Ce naiba caut eu aici? Trece pe lângă mine o pisică de mare. Un pic mai în față, un rechin pare să care provizii într-o sacoșă de plastic. Bineînțeles, neavând brațe, o ține agățată de aripa dorsală. Mă îndepărtez încet, fără prea multă agitație, sperând să nu fiu văzut.
La 10-15 metri depărtare apare o a două scară. Urcând, atmosfera se întunecă din nou, de parcă aș urca în jos, spre fundul oceanului.. Aici mă înconjoară câteva broaște țestoase destul de mari. În mod ciudat, par să se ascundă în carapace de fiecare dată când încerc să le privesc… Întâmplător, observ că pe carapace apare, foarte discret, simbolul unei flăcări. Îmi aduc imediat aminte de drama suferită să continentul Australian. Mai mult de un miliard de suflete au dispărut precum un fulg de nea sub privirea unei raze de soare…
Resimt o oboseală destul de puternică și frigul mă face să încep să tremur. Mă agăț de încă o scară, de data aceasta mult mai mică decât celelalte două. E aproape beznă. Simt că nu mai pot respira, încep să mă sufoc. Aud un sunet străin în dreapta mea. Reușesc să disting un fel de fortăreață făcută într-o mică stâncă plutitoare. De jur împrejur, câțiva delfini joacă un fel de leapșă. Înăuntrul fortăreței, un pui de delfin se izolează. Încerc cu ultimele puteri să mă apropii, dar nu pare să dorească să părărească confortul propriilor validări… Dacă e prea mic? Dacă ceilalți vor râde de el că înoată un pic strâmb? Dacă nu va ști să se adapteze? Dacă nu este destul de amuzant pentru a fi la fel de fericit precum copiii din fața micului său ascunziș? Mă decid să fiu un pic mai radical, până la urmă nici nu știu cât mai rezist aici… Distrug o bucată din stâncă și reușesc să fac puiul de delfin să iasă, mai mult de frică, e drept.. Nu trece prea multă vreme și începe să facă un adevărat spectacol, cu tumbe și casacadorii, cum probabil nu știa că poate face…
Leșin, dar nu înainte de a simți o zdruncinare puternică. Delfinii adulți mă imping, parcă mulțumindu-mi…
Prin ploapele-mi grele, simt o lumină căutându-mi retina. Plutesc deasupra oceanului, nu foarte departe de mal. Sunt complet dezbrăcat, iar de picioare îmi stau prinse câteva alge. Plaja este pustie, așa că profit de moment și încep să ies. Dinspre faleză se aude melodia “If tomorrow never comes”.
Cu 5-6 pași rămași până la atingerea nisipului, un val imens mă cuprinde și îmi trezește toate simțurile. Deschid din nou ochii. Sunt întins pe fotoliu, cu picioarele în sus, rezemate de spătar, iar prietenul meu dansator pare să doarmă.
Mă întind și eu în pat. De mâine voi fi un mic delfin, iar dacă tumbele și cascadoriile mele nu vor fi perfecte, voi fi totuși fericit că sunt ale mele.

PS: Cred că fluturele se ascunde în noi toți, fiecare dintre noi purtând în interior un dans prin care ne strigăm dramele. Doar că unii aleg să împărtășească dansul, iar alții aleg să îl trăiască singuri, precum un ștreang pe care îl strâng tot mai tare și mai tare în jurul gâtului…

Advertisement

Uneori scriu, uneori fotografiez, uneori câte un pic din amândouă

Încercări timide de a nu uita de mine…

Gând CXCV

Îți spui obsesiv că nu mai poți, că te-ai săturat, dar înoți în continuare în mijlocul mlaștinii și nu te apropii de mal, de teamă că poate ți-au rămas papucii mici și va trebui să cauți desculț un nou răsărit …

Gând CXCIV

Fiecare dimineață este un nou început al aceluiași sfârșit… Un sfârșit într-o continuă readaptare…

Să nu amâni niciodată prea mult ceva, căci s-ar putea să regreți …

Am crescut ascultând și văzând la televizor videoclipul piesei No Good, care mă fascina și mă speria în același timp. Am iubit – de la distanță – și încă iubesc trupa asta. De câteva ori The Prodigy au venit și în România, dar din diverse motive nu am putut ajunge. Odată nu am știut, odată fusese vorba că vin și ulterior s-a spus că nu mai vin (pentru ca până la urmă să vină)… Întotdeauna am lăsat pe data viitoare și am trăit cu gândul că abia aștept să merg la Prodigy. TREBUIE SĂ MERG. VISEZ SĂ MERG. Din păcate, iată, acest vis nu se va mai putea împlini niciodată. Chiar dacă trupa își va continua activitatea, Keith Flint era jumătate din trupă, dacă nu mai mult… nu ar mai avea niciun farmec.
Îmi cer mie însumi iertare pentru că mi-am răpit ocazia de a vedea și asculta live niște legende …. Orice concert voi vedea în viitor, simt că voi avea mereu senzația “și totuși, nu se compară cu ce ar fi însemnat un concert Prodigy”…

Odihnește-te în pace, Legendă!

Robotizat

Ora 7 dimineața. Sar obosit din pat și opresc alarma telefonului. Mă așez pe scaunul de lângă birou, meditez 10 minute la nimicnicia vieții și mă intorc în pat pentru încă o oră de somn. Pot ajunge la birou și mai târziu. Până la urmă, important este să mă achit de cele 8 ore de muncă, indiferent la ce oră încep programul. La ora 8, la fel de obosit, mă repezesc din nou asupra telefonului, dar de data asta nu mai dau snooze. Nu vreau totuși să plec de la birou la 8 seara …

Nu mănânc niciodată dimineața acasă, n-am răbdare pentru tabieturi. Sau, mai bine zis, n-am timp, căci încerc să mă trezesc cât mai aproape de momentul în care trebuie să plec, orice minut contează. În fine. Aceeași alee, același autobuz aproape întotdeauna ticsit de oameni la fel de grăbiți și obosiți ca mine, printre care și aceiași copii cu ghiozdane de 20 de kilograme care iau mașina pentru o stație-două și același traseu de 3 kilometri pe care pierd 30 de minute când e aglomerație… Pe unii dintre călători deja am ajuns să îi “cunosc”, îi văd zilnic, la aceleași ore, îmbrăcați aproape întotdeauna la fel ca în ziua precedentă, cel puțin la nivelul expresiilor faciale .. Singurul ajutor de care am parte pentru a trece mai ușor peste rutina drumului către birou este muzica. Pun căștile pe cap și dau la maxim. Arch Enemy, Jinjer, Judas Priest, Power Trip, în general muzică mai “agresivă”, care reușește cumva să îmi ofere un confort atunci când vreau să îi ignor pe toți cei din jur. Ajung să mă simt “singur împotriva tuturor”, iar asta mă ajută să îmi accept mai ușor condiția de muritor de rând. Iubesc muzica rock pentru adrenalina pe care o transmite. Iubesc chitara electrica și notele grave precum cele ale lui Rob Halford. Iubesc de asemenea tobele și bassul, trupele de power metal/trash, precum Power Trip, Arch Enemy sau Jinjer. Mi se întâmplă adesea să ascult muzică și să îmi imaginez că sunt pe scenă și reușesc un solo de chitara impecabil, precum cele din melodiile Missing You (WASP) și Ich Verlasse Heut Dein Herz (Lacrimosa) sau că ating niște note vocale incredibile, precum cele din melodia Painkiller (Judas Priest). Visurile sunt uneori singurele refugii…

La birou nu mai sunt înconjurat de oamenii din autobuz și frustrările încep să se mai comprime, așa că pot asculta rap, blues, jazz, downtempo, poate niște rock mai domol, niște balade. Sau Evanescence…

Să continuăm totuși… De la Unirii, merg pe jos vreo 10 minute, după care iau tramvaiul 2 stații. Același tramvai jegos, același miros care mă face să disprețuiesc și mai tare sistemul de transport public, aceleași blocuri gri și scorojite. Ajuns la destinație, semnez încheierea “orei fericite” în care am fost cvasi-liber (dacă aș fi fost cu adevărat liber, m-aș fi plimbat unde aș fi vrut eu, nu pe un traseu predefinit, care nu poate suferi schimbări…) și îmi ocup locul în societatea capitalistă. Trebuie să fac și eu un ban. Cinstit. 8 ore mai târziu, Aleluia!, aer curat, gălăgia orașului, mișcare, viață. Uneori mai cutreier câte o oră prin Cișmigiu sau prin centru, după care plec acasă, că trebuie să mă pregătesc pentru a doua zi.. Ajuns acasă pe la ora 7-8, după tabieturi și toate cele, mă trântesc obosit în fața televizorului sau a calculatorului (destul de ironic, cum mă pot refugia în fața calculatorului, după 8 ore de muncă la calculator…), unde mai cumpăr câte o iluzie, mai văd un pic din viața altora, mai pun un pic botul la tot ceea ce vinde mass-media, mai ascult câte o știre oribilă și mai înjur câte un politician…

Mi-aș dori să citesc mai mult. Din păcate eu un funcționez precum alți oameni. Eu sunt un visător și un idealist. Îmi trebuie anumite condiții. Mă blochez adesea într-o stare de frustrare din cauza condiției sociale și nu pot citi sau face activități “artistice” decât intr-un moment zen, ci nu înconjurat de presiunea că peste două ore trebuie să dorm pentru ca a doua zi să o iau de la capăt…

După 2-3 ore de libertate post-capitalistă, somnul vine la fel de forțat precum în armată. Stingerea! Trebuie să faci bani, ai uitat?!…

A doua zi, pe același scaun, la ora 7-8, trag linie și mă intreb, pentru ce toate astea? De ce muncesc 10 ore pe zi (drumul către și dinspre birou este în folos profesional)? Ce beneficii am? Să zicem că banii. Și cu banii ce fac? Din 21 de zile de concediu pe an, unde să plec mai repede? La munte? La mare? Nu mai zic afară, că pentru o saptămână într-o destinație frumoasă, cu un zbor low-cost, trebuie să strâng bani 1 an sau 2. Iar când ajung acolo, mănânc de la Mc sau “Mega Image” 4 zile, iar în două seri la un restaurant nu prea piperat, ca să simt totuși că a meritat efortul …

Între timp, văd peste tot oameni fericiți. Iar dacă nu oameni fericiți, atunci măcar rețete pentru fericire. Sau chei care deschid porți către fericire. Pe telefon și pe mail, ofertele curg. Intră acum, vezi acum, cumpără acum, e ultima șansă, nu rata șansa vieții tale, fii cel mai cool!!!!! ACUM! HAI! VINO! DĂ-NE BANI!!! FII FERICIT! Am investit într-un telefon banii cu care pot vizita toată Europa cu mașina. Am investit într-o pereche de căști banii cu care pot vizita toată România. Și asta pentru că într-un ocean de gri și negru, într-o lume în care mă sufocă presiunea că lucrez pentru alții și nu sunt în stare de nimic, că nu îmi pot depăși condiția, am nevoie de confirmări. Confirmarea că eu pot, confirmarea că îmi permit, confirmarea că merită efortul, prostii… Unii strâng cureaua și nu cheltuie niciun ban pe nimic în afară de mâncare și întreținere, însă eu mă gândesc că viața e prea scurtă pentru a îmi face calcule. Dacă azi nu îmi permit să îmi ofer mie însumi o recompensă pentru faptul că rezist în nebunia asta, atunci nu îmi voi permite niciodată… Și totuși, la sfârșitul zilei, ajung să mă plictisesc. Nicio fericire nu mă tentează prea tare, căci știu că oricât de fericit aș fi, tot la rutină mă voi întoarce inevitabil, după o zi, după o săptămână, după o lună… Viața însăși, uneori, devine o rutină. Mergem către moarte și suntem obligați să trăim ca să ajungem acolo…

Nu am mai scris de mult. Nu prea mai scriu. Nu mă mai simt inspirat. Astăzi mă simt însă mult prea obosit pentru a mai ține totul doar în mine…

Mi-ar plăcea să fiu cu adevărat liber. Mi-ar plăcea să călătoresc, să lucrez doar pentru mine și familia mea, cu resurse proprii, cu un laptop în geantă și un aparat foto la gât…. Până atunci însă, mâine am de recuperat o zi de muncă la birou, așa că noapte bună!…