Plecare

Într-o toamnă voi suna din corn de veac balada
celor care vor ca într-un imn cu mine
să alunge din pupilele lor strada
cu noianul ei de grețuri citadine.

De la Soare-Apune, sau din Răsărit
vom urca spre înălțimi, pe căi deșarte,
să atingem asprul duh împodobit
cu lumini țesute dintr-o nouă carte…

(Ernest Verzea – “Îmblânzitorul mușcătoarelor neliniști”, 2002)

În prefață, autorul, bunicul meu și totodată tatăl mătușii mele Marie-Beatrice, spune: “Fiicei mele Marie-Beatrice, care, cu toate apăsările anilor, iubește încă poezia.”

Ca un blestem, cu părere de rău și dor imens deja, va trebui ca în curând să adaug:”[…]care, cu toate apăsările anilor, a iubit poezia

Timpul nu mai are răbdare…

Itinerarii conjugate

“copiilor mei, în memoria sorei lor, Gabriela”

Despovărat de crunte apăsări ascult
clocotul anilor cu ostenit tumult
cum, din neant te readuc înveșmântată
în raze strâmbe, străvezie fată!

Nu lăcrima, că nu mai are cine
geana iubirii candide să îți încline
din depărtare, pui de ciută, când
peste sălbăticite ierbi trecând
aeriană, către plânsa vale
purtai pe creștet freamăte transcedentale!

Cum cad acum, din timp, prin mine sapă
văd rece picăturile de apă,
încât decorul inundat până în zare
teribil de fluid și stins dispare…

Ce fel de iscusite bidinele
ar mai putea să zugrăvească iar acele
poteci înflăcărate oare,
sau desfătările cu păsări migratoare?

E poate uimitor cu câtă grabă
ochii ceasornicelor ne întreabă,
de ce sub pleoapa veacului de antracit
privirile treptat le-am învâlcit…

Calea unui cutremur cosmic nu ne minte
ci, mursecându-ne privirile, tot mai fierbinte
ne poartă spiritul spre un punct fix!

Acolo, sfredelind ca niște raze X,
șoapte rechem din încețarea ta:
probabil că tot amândoi vom lopăta
orânduiți în luntrea umbrelor
spre țărmul Dreptului Judecător!

( Ernest Verzea – “Îmblânzitorul mușcătoarelor neliniști”, 2002 )

 

( Ca o notă proprie: Gabriela, mătușă, sper ca la final să te pot cunoaște și eu… )

Sărbătoarea ochilor

E sărbătoare nescrisă, aș zice
în calendarele lumii antice,
dar nici în cele de azi nu apare
trecută cu negru sau altă culoare
și totuși … ce rafinate festine
sacrale se desfășoară în mine
când jarul fluid al ochilor tăi
împrăștie evanescente văpăi!
Setos de lumină, la fel ca un orb
lumina din ei aș vrea să o sorb…

Magnetici, cum zvârlu impulsuri prin gene
ca niște supra-terestre antene,
imenșii tăi ochi cu teluricul lor
ecou din adâncuri, tulburător
țâșnit prin fierbintele frunții pământ,
un vector fantastic îmi pare că sânt,
sau tainic aruncătoarele sale
de flăcări cu vâlvâtăi naturale,
de jur-împrejur …

Extatic privesc fluientul contur
care începe să cheme, să sape
năvala unor onirice ape,
ori grația mâinilor ce mi se par,
când înfloresc pe sâni de cleștar
zbor de hulubi, sub raze vibrante
deasupra unor exotice plante …

Ce diafane lumini tropicale
și ierburi tenace privirile tale
din straturi de mit țâșnite spre viață
în crengile ochilor mei când se-agață!

De ce, așadar să nu spun oare,
că se desfășoară o sărbătoare
în mine, pe care registrul divin
nu o atestă, nici acte de prin
lumea antică ori contemporană
când uneori, din vrăjita mea rană
ce arde ca un ocean de văpăi
sui tainic pe navele ochilor tăi?

( Ernest Verzea – “Îmblânzitorul mușcătoarelor neliniști”, 2002 )

Mal du siècle

Dantelată îți prelingi făptura,
Cercuri, văluri și priviri adiacente,
Ritm spumos între jupoane indecente,
Frânge pieptul, rotujindu-ți gura.

Sub balcoane vechi rugina șterge anii,
Mor atâtea primăveri pe sânii tăi,
Sau în ierni topite, lunecând pe sănii zurgălăi,
Suni cadențe moarte peste flăcări stranii!

Luna-ți pune diadema rece-n păr,
Un pian împrăștie dureri mărunte
Mâinile aleargă albe – și se aștern brumate –
Peste clape, peste frunte,
Cine plânge acum, Chopin sau Weber?…

Te-ai întors din drum când l-ai văzut aseară,
Luneci iar din vis în ireal…
Peste orele-ți bolnave, sufletul se scurge gol, banal
Lâncezind dureri adânci în ochii mari de domnișoară.

Frigul toamnei mătură alei pustii,
Parcul solitar începe încet să moară,
Vântul suflă’n lumânări de ceară
Peste goana frunzelor, uscate melodii…

Rece poleind cu-argint copacii; noaptea,
Te răsfrânge clar în unda apei grea,
Boala verde a apelor inundă sufletu-ți de catifea,
Și te-adoarme încet, în umed paradis, albastru, moartea…

( Ernest Verzea – “Alter Ego”, 1942 )