Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Category: Poezii din alte suflete

Geo Bogza – Nu credeam să-nvăț

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,

Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spânzurătoare.
Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.

Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric,
Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină.
Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.

Fără numele tău, numele meu numeşte neantul,
Vânăt urcă din adânc valul mării, urlându-şi disperarea.

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.

Cicerone Theodorescu – Marină

Pe obraji, ca-n oglinzi, trec amurguri bătrâne
Dar mai ard, pe obraji, stropi de soare marin;
O, din scumpele vrăji ce puţin ne rămâne…
E atât de puţin,
E atât de puţin.

Soarbe ceru’n inel, fă-ţi-l piatră albastră!
Trage marea în piept cu adâncu-i suspin!
Lasă vântul gemând lângă inima noastră…
E atât de puţin,
E atât de puţin.

Pentru ce am schimba fericirea’n osândă?
Balta spune de foc, spaime ard în tumult;
Peste tot ce ni-e drag iese moartea la pândă…
Ne pândeşte de mult,
O respingem de mult.

Lasă-mi clipa măcar, numai clipa ce vine
– Când mi-e sufletu-amar, când mi-e dor şi urât…
Numai zâmbetul tau, numai clipa cu tine…
Şi ce mult e atât,
Şi ce mult e atât.

Adă-ţi stelele în pârg, fă-le vişine coapte,
Da-mi să muşc, să respir, să te simt, să te-ascult;
Şi secundele ard în tufişuri de noapte…
E atât de puţin
Şi atât e de mult.

 

( Mulțumesc, George Bacovia! Cicerone Theodorescu ar fi rămas un necunoscut în mintea mea, dacă nu te-aș fi citit… )

George Bacovia – Poveste

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?…

Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu ‘nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

-Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?

Nichita Stănescu – N-ai să vii

N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost şi astru
şi incest ai fost, prea cast

Uite-aşa rămânem orbi
surzi şi ciungi de un cuvânt
Soarbe-mă de poţi să sorbi
“S” e rece azi din sunt.

Lucian Blaga – Iubire

Iubeşti – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti – când suavă icoana
ce-ţi faci, în durere prin veac
o tii înrămată, ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.

Nichita Stănescu. Recitări

“Îngerul blond”…

George Bacovia – Lacustră ( recită poetul însuși )

De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, şi mă duce un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând…
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

%d bloggers like this: