Ți-aș spune că te iubesc
Ți-aș spune că te iubesc,
dar nu am timp –
existența însăși mi-e captivă,
în fericire,
iubindu-te!
Ți-aș spune că te iubesc,
dar nu am timp –
existența însăși mi-e captivă,
în fericire,
iubindu-te!
Dă-mi, Doamne o mare și un mal și un gând transfigurat, devenit peste noapte, nicidecum pe dedesubt, lacrima frumosului; și lasă-l să se prelingă ușor, ușor, atâââât de ușor pe obrajii noștri obosiți de depărtări îngrămădite și... lasă-l să cadă pe nisipul, ah!, pe nisipul călduț de dimineața devreme - de vreme ce tot mijim ochii, barem să visăm... să visăm... să visăm fericiri, pardon!, una singură! - o fericire pentru amândoi, doar am învățat tabla împărțirii...
Mi-e dor de ochii tăi,
de buze dulci și moi,
de Cerul fără nor –
de chipul tău mi-e dor
………………….
Prea multe nopți m-au vizitat
Majoritatea fără rost
Prea multe zile au plecat
Chiar înainte să fi fost
Prea multe flori s-au ofilit
Într-o grădină de himere
De multe vise-am fost lipsit
Și am pierdut orice repere
Prea multe clipe au trecut
Și prea puține-or să mai vină
Prea multe gânduri am avut
Pentru o lume prea senilă
Prea multe străzi am vizitat
Pe prea puține le cunosc
Prea mulți prieteni m-au uitat
Căci nu îmi sunt, nici nu mi-au fost
(Poezie scrisă în 2012 sub denumirea “Paharul și picătura”, ușor modificată recent.)
Brațele noastre se întâlniseră atunci
și se-aruncaseră la rândul lor
unele în brațele celorlalte,
formând un cerc uriaș
cu raza pornind din suflete
și sfârșindu-se acolo,
în nesfârșitul infinit al timpului nostru.
E ger cumplit, iubito,
sub Cer, mă înghite pustiul;
tac pietrele toate
și tremură-n gânduri
și tare mi-e frică,
copilo!
Noi am visat fericirea
și ne-am iubit exemplar;
mi-e frig –
e ger cumplit în pustiu
și tremură toată,
iubirea.
………………………………………
Mai apoi, îngerul îmi zâmbi;
aflasem că are și-un nume
și mai aflasem că are o mamă
de la care învățase să vindece suflete –
nu cu vorbe ce se transformă inevitabil în amintiri efemere,
ci cu un zâmbet –
simplu!
Alb!
Copilăresc!…