Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tatăl nostru, ediție de Coronavirus

Am ales să nu mă alătur celor care caută la tot pasul motive de panică inutilă și m-am gândit că singurul mod sănătos prin care putem să depășim aceste momente, dacă suntem acasă în carantină, este umorul.
Mă rog, eu nu sunt în carantină, dar e ok și așa.
Vă provoc să dați mesajul mai departe, cu eventuale variante suplimentare din partea voastră, să arătăm că umorul românului nu se împiedică de o pandemie.

Hypermarketul-ul nostru care ești în Mall
Sfințească-se rafturile tale
Vie selecția ta de produse
Facă-se voia ta să ne dai făină
Dar nu în Cer
Ci aici, pe Pământ
Sanytol-ul nostru cel de toate zilele
Dă-ni-l nouă astăzi
Și nu ne iartă nouă mâinile murdare
Căci noi se pare că le cam iertăm
Și ne ajută pe noi să supraviețuim în carantină
Și ne izbăvește de Corona – virusul, nu berea
Căci a ta este apa la 5 litri
Și hârtia igienică
Și punga de spaghete
Acum și nu pururea
Și nu în vecii vecilor
Hapciu!

a.m. thoughts

Forever the tragedy
of never having known
will haunt you,
burying you all the way down,
as you grow…

Reverse sinking

E ora 7. Sting lumina, aprind televizorul, trag fotoliul și aproape că mă prăbușesc. Țin piciorul drept sprijinit pe unul dintre brațele fotoliului, iar piciorul stâng pe podea. Las capul ușor pe spate, trag aer în piept și ascult știrile. Nimic nou, sticla transmite aceeași depresie de fiecare zi… Aș mânca, dar mă simt prea obosit. Nu mă pot ridica. Dau volumul la minim și las imaginea să ruleze pe ecran, doar să mă simt mai puțin singur. Mă întind invers, cu capul în jos și picioarele sprijinite pe spătar și privesc tavanul. Urmăresc un fluture care zboară bezmetic în jurul lustrei. Îmi imaginez un dans contemporan – tavanul este podeaua pe care fluturele își strigă drama de a fi aflat faptul că nu va mai apuca răsăritul următor. Mă întreb, oare dacă ar fi putut citi, i-ar fi plăcut Cioran?!
Închid ochii și tac. Aud doar câțiva pași mici, dincolo de propria-mi barieră fizică. Par să-și fi găsit o oarecare cadență. Mă predau unei explozii de întuneric și mă ofer ca trofeu mie însumi, spre a fi pus în vitrina unui vis.
Dintr-odată, sunt în ocean. Mă aflu sub nivelul apei, dar nu par să mă scufund, ci sunt cumva suspendat. Se pare că există un motiv pentru care sunt născut în zodia racului, căci pot respira fără probleme… Îmi mișc brațele și picioarele și încerc să îmi dau seama ce se întâmplă. Mă privesc pe mine însumi și sunt îmbrăcat de parcă m-aș afla în munți – am un palton gros, mănuși, pantaloni lungi, bocanci, căciulă și fular. Nu înțeleg ce se petrece. Simt totuși că îmi este frig. Continui să înot, neștiind către ce mă îndrept. Știu doar că aș vrea să mă întorc acasă, să mai prind un ultim spectacol al dansatorului de pe tavan…
Trec câteva minute și observ ceva ce seamănă cu o scară, un fel de portal către un nivel superior. Îmi zic că asta trebuie să fie șansa mea…
Urc treptele și mi se face tot mai frig. Lumina devine mai slabă, iar senzația de scufundare începe să pâlpâie ușor. Măresc intensitatea mișcărilor și încep să caut posibile indicii. Ce naiba caut eu aici? Trece pe lângă mine o pisică de mare. Un pic mai în față, un rechin pare să care provizii într-o sacoșă de plastic. Bineînțeles, neavând brațe, o ține agățată de aripa dorsală. Mă îndepărtez încet, fără prea multă agitație, sperând să nu fiu văzut.
La 10-15 metri depărtare apare o a două scară. Urcând, atmosfera se întunecă din nou, de parcă aș urca în jos, spre fundul oceanului.. Aici mă înconjoară câteva broaște țestoase destul de mari. În mod ciudat, par să se ascundă în carapace de fiecare dată când încerc să le privesc… Întâmplător, observ că pe carapace apare, foarte discret, simbolul unei flăcări. Îmi aduc imediat aminte de drama suferită să continentul Australian. Mai mult de un miliard de suflete au dispărut precum un fulg de nea sub privirea unei raze de soare…
Resimt o oboseală destul de puternică și frigul mă face să încep să tremur. Mă agăț de încă o scară, de data aceasta mult mai mică decât celelalte două. E aproape beznă. Simt că nu mai pot respira, încep să mă sufoc. Aud un sunet străin în dreapta mea. Reușesc să disting un fel de fortăreață făcută într-o mică stâncă plutitoare. De jur împrejur, câțiva delfini joacă un fel de leapșă. Înăuntrul fortăreței, un pui de delfin se izolează. Încerc cu ultimele puteri să mă apropii, dar nu pare să dorească să părărească confortul propriilor validări… Dacă e prea mic? Dacă ceilalți vor râde de el că înoată un pic strâmb? Dacă nu va ști să se adapteze? Dacă nu este destul de amuzant pentru a fi la fel de fericit precum copiii din fața micului său ascunziș? Mă decid să fiu un pic mai radical, până la urmă nici nu știu cât mai rezist aici… Distrug o bucată din stâncă și reușesc să fac puiul de delfin să iasă, mai mult de frică, e drept.. Nu trece prea multă vreme și începe să facă un adevărat spectacol, cu tumbe și casacadorii, cum probabil nu știa că poate face…
Leșin, dar nu înainte de a simți o zdruncinare puternică. Delfinii adulți mă imping, parcă mulțumindu-mi…
Prin ploapele-mi grele, simt o lumină căutându-mi retina. Plutesc deasupra oceanului, nu foarte departe de mal. Sunt complet dezbrăcat, iar de picioare îmi stau prinse câteva alge. Plaja este pustie, așa că profit de moment și încep să ies. Dinspre faleză se aude melodia “If tomorrow never comes”.
Cu 5-6 pași rămași până la atingerea nisipului, un val imens mă cuprinde și îmi trezește toate simțurile. Deschid din nou ochii. Sunt întins pe fotoliu, cu picioarele în sus, rezemate de spătar, iar prietenul meu dansator pare să doarmă.
Mă întind și eu în pat. De mâine voi fi un mic delfin, iar dacă tumbele și cascadoriile mele nu vor fi perfecte, voi fi totuși fericit că sunt ale mele.

PS: Cred că fluturele se ascunde în noi toți, fiecare dintre noi purtând în interior un dans prin care ne strigăm dramele. Doar că unii aleg să împărtășească dansul, iar alții aleg să îl trăiască singuri, precum un ștreang pe care îl strâng tot mai tare și mai tare în jurul gâtului…

40

Arată-te, cucoană, și spune-mi, ce mai vrei?
Nu îți ajung părinții? Și frații vrei să-mi iei?
Ce suflet poți avea? Nu te frămânți un pic
De plânsul mamei, soției, copilului mic?

Un zâmbet apune, doi ochi se închid –
Doar jucării, în lumea ta de gheață și vid.
De ce te cert? De ce te-acuz? Nicicând nu-ți va păsa
Iar cântecul de dimineață, tot mut va răsuna…

Tu nu renunți la obiceiuri, lucrezi cu îndârjire
Te crezi stăpâna lumii, ce-ți pasă de iubire?!
Un singur scop cunoști, un singur scop mârșav
Căci eu, de când mă știu, de tine sunt bolnav

Ne adunăm în jurul tău, privim un piept tăcut
Ne amintim de vremuri bune, care au fost demult
Oftăm și spunem triști “Dumnezeu să-l odihnească”
Nu ne rămân decât tăceri și o durere sufletească

Pentru Cristi…

Uneori scriu, uneori fotografiez, uneori câte un pic din amândouă

Încercări timide de a nu uita de mine

Gând CXCVI

Să te joci alături de prietenii tăi din fața blocului, fără să știi că acolo se va termina copilăria și că de mâine nu îi vei mai vedea…

Gând CXCV

Îți spui obsesiv că nu mai poți, că te-ai săturat, dar înoți în continuare în mijlocul mlaștinii și nu te apropii de mal, de teamă că poate ți-au rămas papucii mici și va trebui să cauți desculț un nou răsărit …

%d bloggers like this: