Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: acasa

Gând CLXVII

Acasă este acolo unde te descalți la intrare și pășești încet, pe vârfuri, pentru a nu deranja zborul liniștit al fluturilor.

Advertisements

Întoarcerea la realitatea de acasă

Au fost câteva zile incredibile. Emoțiile au început să mă învăluie încă de când am ajuns în dreptul plăcuței pe care scria Măgura. De jur-împrejur, peisajul îmi tăia răsuflarea. Ce frumusețe! Câtă liniște, cât verde, câtă libertate! Am ajuns la vilă nerăbdători să cunoaștem cât mai repede fiecare centimetru pătrat al împrejurimilor. Gazdele, niște oameni de nota 10. Discreți, binevoitori, săritori și deschiși la minte. Colac peste pupăză, fata lor ne-a fost ghid de încredere pe tot parcursul șederii noastre acolo.

 

Ne-am trezit târziu, am cutreierat ca doi copii prin sat, pe dealuri, pe munte… Aerul era atât de curat! Ah, ce departe era Bucureștiul! Și ce bine era!…

 

Ne-am pregătit din timp muniția de război, așa că am luat cu noi două aparate foto care să completeze aportul telefoanelor mobile. Eu am fotografiat cu telefonul, iubita a fotografiat cu aparatele și cu telefonul ei. La sfârșitul celor aproape patru zile de mini-vacanță, făcând bilanțul fotografic, Ștefania s-a dovedit a fi câștigătoare detașată, cu un scor de aproximativ 1500 la 800 de fotografii. Am încercat să surprindem fiecare gură de aer a satului. Am încercat să surprindem florile, oameni, munții, dealurile, Cerul, absolut tot. Eu zic că ne-a ieșit.

Suntem fascinați de culorile apusului în genere, fapt pentru care am ținut neapărat să surprindem câteva scene în timpul înserării.

Ziceam mai devreme că am avut-o alături de noi pe Elena, fata gazdelor, pe post de ghid de încredere. Drept urmare, ne-am lăsat duși de către ea spre Vârful Măgura. Nu am ajuns chiar până acolo, dar am fost aproape. Am fost cu adevărat impresionați de tabloul ce se așternuse sub picioarele noastre. În stânga, se vedea Moeciu, iar în dreapta, Măgura. Peste tot, păduri, dealuri, munți, liniște, aer curat și fericire. Fericirea este atât de simplă! Păcat că de cele mai multe ori nu știm să apreciem lucrurile simple….

Ce țară frumoasă avem! Cât de binecuvântați suntem! Am dreptate?

Gândindu-mă la oamenii locului, am numai cuvinte de laudă la adresa lor. Localnicii ne salutau respectos, cu blândețe și răbdare, fiind în același timp dornici să afle mai multe despre noi, să ne vorbească, să își împărtășească ofurile… Ne-am făcut chiar și prieteni. Printre ei, un domn englez foarte amabil și prietenos, stabilit de mulți ani în România, dar de foarte curând în Măgura. De asemenea, l-am cunoscut pe Marian, un copil în vârstă de 6 ani, care toaaaată ziua se plimba pe bicicletă prin sat. Cum ne vedea, hop!, și el! Nu mai puteam scăpa de el până nu intram în casă. Un copil plin de energie, zvăpăiat, dar foarte frumos în ansamblul sufletului său pur. I-am făcut și o fotografie (de fapt mai multe), de dragul aducerii aminte.

 

Am reușit chiar să și citim un pic, în special în tren, pe drumul către Brașov. Eu am ales Dostoievski, cu ale sale “Amintiri din Casa Morților”, iar iubita l-a ales pe Grigore Leșe, care susține cu tărie că “Acum știu cine sunt”.

În încheiere, vă spun că a fost o vacanță cu adevărat superbă, într-un loc minunat, unde cu siguranță vom reveni într-o bună zi. Vă recomand și vouă pe această cale, dacă aveți disponibilitatea, să faceți o vizită satului Măgura din județul Brașov. Nu veți regreta.

Din păcate, ne vedem nevoiți să trăim din nou în haosul urban din București….

 

PS: Că tot am fost plecați cu scopul de a ajunge mai aproape de Cer, de natură, de noi înșine, vreau să împart cu voi un mesaj pe care l-am văzut pe un zid din Brașov. L-am fotografiat, așa că orice cuvânt în plus ar fi de prisos.

 

(Mesajul reprezintă o parte din versurile acestei melodii) – Sunt fan hip hop (în special partea underground), iar găsirea acestui mesaj pe stradă nu a putut decât să mă bucure. Fenomenul ia amploare!

Să râdem cu Maya! :)

Credea că plec fără ea acasă :))
(Atunci când o strig și nu mă bagă în seamă, îi strig “pa” și că plec fără ea și vine mâncând pământul :D)

Doar acasă putem fi….acasă

Aș vrea să-mbătrânim acasă,
nu pe meleaguri efemere;
de rău sau bine-avem o masă,
afară, lanțurile-s grele.

Aș vrea să dezvoltăm iubirea
aici, pe plaiul tricolor;
să ne-arătăm acum mândria
de-a nu spera la mila lor.

Am fost o nație temută,
aveam respect din partea lor;
să mergem deci ‘nainte-n luptă
și să murim cu toții-n cor.

Depărtarea se apropie…

Mai sunt câteva zile până când trenul va lua cu el liniștea și iubirea ei… Vor urma câteva zile goale, zile ce vor părea decade sau chiar secole… Îmbrățișarea va fi atât de puternică, atât de sinceră, atât de fierbinte în clipa dinaintea depărtării, iar senzația de după va fi exact la antipod… Va fi o senzație de vid, de goliciune, de neant, de nimicnicie. Dar nu-i nimic, căci același tren, după câteva secole, pardon, zile, îmi va aduce liniștea și iubirea ei înapoi. Ah, și cât de dulce va fi revederea atunci!…

Gând LXV

Nu contează pe unde ai rătăcit o zi întreagă. Nu contează de câte ori te-ai întors din drum. Nu contează că te-ai grăbit sau ai mers încet. Contează doar ca la sfârșitul zilei, când pui capul pe pernă, să spui: “Sunt acasă!”

Trenuri fără gară

Oare nu suntem noi uneori precum niște trenuri fără gară? Rătăcim prin tot felul de locuri, traversăm munți, văi, dealuri, orașe, însă uităm să ne oprim. Sunt momente în care uităm de casă, de familie, de odihnă, de iubire, momente în care ne consumăm energia într-un mod haotic, pentru ca apoi să sfârșim undeva departe, într-un pustiu, obosiți, fără să mai putem măcar șuiera. Dacă, prin absurd, ar locui cineva prin împrejurimi, nu ne-ar putea auzi strigând. Iar dacă ne-ar găsi întâmplător, ne-ar jupui și ne-ar lăsa să putrezim goi în acel pustiu. Tablă, fier, cupru, lemn… Oamenii și timpul ar vanzaliza toate trenurile, rând pe rând, până nu ar mai rămâne decât povestea lor….

Vedeți voi, dragi prieteni, uneori chiar suntem precum niște trenuri fără gară. Pornim la drum, dar nu știm către ce ne îndreptăm. Rătăcim, dar nu ne oprim să obținem o îndrumare sau să ne odihnim….

Dragilor, să nu uitați să vă opriți în câte o gară din când în când! Să nu ajungeți niște ruine!…

 

%d bloggers like this: