Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: amintire

Reverberații autumnale

E prea târziu ca să te știu
cuvânt al necuvintelor mele…
Iată cum îmi sapă ploaia-ncet
între gând și carne necuprins deșert
într-un anotimp unde se poate
să vânezi, să cânți sau să sfidezi o moarte!
Ochii nopții ne-au adus descântec
pentru rănile arcuite-n cântec
să te regăsesc într-un târziu cuminte
Dumnezeu al păcii și cuvânt între cuvinte…

Asfaltul primește zeci de cununi de flori, pământul mii de lacrimi înfierbântate de dorul unui zâmbet ce a încetat prea devreme să mai cuprindă chipul zilelor noastre, iar versurile tremură și se desprind rând pe rând de pe portativul liric, lăsând în urmă o tăcere adâncă precum oftatul unei virgule. Durerea i-a furat liniștea, boala i-a furat somnul, realitatea i-a furat visurile, viața i-a furat timpul.

Am rămas noi. De acum, îi vom mai vedea zâmbetul doar de la fereastra gândurilor noastre…

Clopotul lumii plânge – se mai aud doar câteva REVERBERAȚII AUTUMNALE, așa cum îi plăcea ei să spună…

Gând CXLIX

Vom muri abia atunci când ultima literă a numelui nostru se va fi șters de pe statuia amintirii noastre, în sufletul ultimului om care ne va fi cunoscut…

Amintirea unui om gol

Îl vedeam foarte des. În fața blocului, pe străzile cartierului întunecat, pe diverse bănci abandonate, oriunde putea fi singur cu pustietatea lui. Avea fața plânsă și obosită, era vizibil slăbit, iar ochii săi aveau o sobrietate de neînțeles. Atâta întuneric purtau în ei!… Vorbea întotdeauna mormăind, fără vlagă, de cele mai multe ori singur, iar prietenii săi erau felinarele, câinii vagabonzi și stelele. Le privea cu atâta admirație, că parcă le-ar fi luat cu el acasă. Și totuși, părea să fie de-al străzilor, fiind mai mereu neîngrijit și lipsit de interes pentru cei ce treceau pe lângă el. Uneori umblam pe străzile pe care știam că umblă el, doar pentru a petrece câteva momente în compania sa, pentru a-i mai asculta o dată povestea. Era un om umil, sincer și timid. Și dacă spun speriat, nu cred că greșesc cu nimic. Era precum un copil abandonat. Un copil ce a avut nesimțirea să ceară în dar o jucărie; drept urmare, a fost deportat din ținutul numit “acasă”. Vorbele sale mă captivau întotdeauna. Se vedea că îi place Cioran, căci avea același mod de a privi problematica vieții. După părerea mea, era un om pierdut. De multe ori, atunci când era soare afară, el se ascundea sub câte o glugă, din lipsă de încredere în sine și din frigul pe care îl simțea venind dinspre privirile înrobitoare ale străinilor. Ascuns de ochii lumii, se simțea în siguranță, protejat de mantaua propriei sale ignoranțe. Câteodată îl vedeam, noapte fiind, stând rezemat de vreun gard la lumina felinarelor, scriind versuri pe un carnețel. Câteodată o lacrimă i se prelingea pe obraz. Acele momente m-au dărâmat iremediabil pe moment. Aveam tot ce-mi doream, însă mă simțeam atât de josnic în fața lui, atât de neputincios… Toate problemele mele deveneau instantaneu delicatese, iar lacrimile lui îmi sfâșiau sufletul. De fiecare dată mă întorceam acasă traumatizat. Până într-o zi când nu l-am mai găsit pe nicio stradă a cartierului, iar felinarele încetaseră să mai aibă strălucirea de odinioară. L-am căutat zile în șir fără succes, după care am renunțat. Poate că așa fusese să fie, să nu ne putem lua rămas bun. L-am zărit, însă, după câteva luni plimbându-se vesel, într-un parc înflorit până la refuz. Am rămas uimit. Ce schimbare! După câteva momente de conversație, am auzit o voce blândă și emoționată adresândui-se:

– Iubitule, ce dor mi-a fost de tine!

Acum înțelegeam…

Am plecat și i-am lăsat pe cei doi să se soarbă reciproc din priviri. Zâmbeam. Ce bucurie, să vezi un om reînviat!

%d bloggers like this: