Gând CXCVI

Să te joci alături de prietenii tăi din fața blocului, fără să știi că acolo se va termina copilăria și că de mâine nu îi vei mai vedea…

Amintiri despre mâine

Aș vrea să fim atât de fericiți, încât să uităm că suntem fericiți. Fericirea pură nu se conștientizează, ci se absoarbe, se trăiește, se devorează fără ca timpul sau spațiul să existe. Fericirea este inefabilă. Aș vrea să ne rătăcim de rațiune și să cutreierăm fără sfârșit, spre oriunde și totuși spre nicăieri.

Aș vrea să fim atât de fericiți astăzi, în fiecare astăzi, încât ziua de mâine să nu mai existe. Fiecare mâine ar deveni astfel o mică parte a unui astăzi fără sfârșit. Fericirea s-ar subînțelege prin simpla existență a două suflete ce respiră din aceiași plămâni.

Moartea ar deveni o formalitate. Un repaos înaintea reprizei secunde, eterne.

Aș vrea să ne întindem pe spate și să transcendem tavanul, să privim Luna și Stelele și să depănăm amintiri de mâine.

Advertisement

Diamantele pot străluci și în mizerie

“Stăteam tot timpul afară, jucam fotbal, mă plimbam pe biciclete furate și adesea veneam acasă cu o foame de lup. Deschideam ușile dulapurilor și mă gândeam: <<Dă, Doamne, dă, Doamne să găsesc ceva!>> Dar nu, nimic, doar chestiile obișnuite: lapte, unt, o felie de paine și, în zilele bune, niște suc – suc cu multivitamine în cutie de carton de patru litri de la magazinul arăbesc, pentru că era cel mai ieftin – și, evident, bere, Pripps Blå și Carlsberg, baxuri de câte șase cu cercurile acelea de plastic în jurul cutiilor. Uneori, nu era decât bere și-mi ghiorțăia stomacul. E un chin pe care n-o să-l uit niciodată. Întrebați-o pe Helena! Frigiderul trebuie să fie plin-ochi, îi spun întotdeauna. N-o să renunț niciodată la asta. De curând, băiatul meu, Vincent, plângea fiindcă nu i se dăduseră pastele în timp ce macaroanele fierbeau deja. Copilul urla fiindcă mâncarea nu era gata destul de repede pentru el și mi-a venit să zbier: <<Dac-ai ști tu ce bine-ți merge!>>”

Zlatan Ibrahimović, “Eu sunt Zlatan”

Melancolie

Este ora 01:20. Din tenebrele tăcerii se ridică glasul câtorva acorduri clasice. Ochii mei țintesc pereții, tavanul, fereastra, copacii de afară, ploaia ce transcede sufletele chinuite ale tuturor amanților versului. Ascult bătăile pașilor unei vioare și găsesc înauntru cel mai frumos cuvânt pe care îl știu acum – melancolie. Îmi dau seama că ne-am născut cu melancolia curgând prin vene precum Nilul prin Egipt – inevitabil.

Tânjim după ceea ce am fost înainte de a fi și nu vom mai putea fi niciodată.

Mintea umană este într-adevăr cel mai frumos lucru inventat vreodată – nu o vom putea pătrunde nicicând îndeajuns, iar asta ne obsedează. Iubim misterele. Probabil că melancolia este la rândul ei un mister. Misterul gândurilor pierdute dincolo de orice drum pe care l-am străbătut vreodată. Să îți fie dor de ceva ce nu ai simțit niciodată, să plângi cu lacrimi izvorâte din ochii unui orb, să cauți răspunsuri pentru care nici măcar nu s-au formulat vreodată întrebări… Aceasta este frumusețea melancoliei.

Se spune că m-am născut în zodia racului. În schimb, se simte că m-am născut în zodia obsesiilor trecutului netrăit nicicând.

Gânduri la malul lumii

Viața este aici. Privim orizontul albastru și suspinăm ușor, sperând ca timpul ce va trece până la următoarea întâlnire cu marea să se scurgă cu pași rapizi, nevăzuți. Privim copiii albi cu aripi onirice zburând deasupra infinitului, sub pătura protectoare a celuilalt infinit… Am privit pentru prima oară soarele renăscând din repărtările reci. Dansul micilor noștri copii ne-a călăuzit gândurile spre lumi neînchipuite și ne-a asigurat că minunile există. Trăim o minune. Suntem minuni. Ne întâmplăm în fiecare clipă și murim doar atunci când uităm să fim fericiți pentru simplul fapt că suntem… Viața este aici și aici va rămâne… FERICIRE ÎN DOI. ZBOR LIBER. REÎNTÂLNIRI. VALURI. COPII ALBI ÎNARIPAȚI. RĂSĂRIT. ZÂMBETE. TĂCERI. SIMPLITATE. VISURI. CUVINTE. NOI DOI. CER. ÎNGERI. LIBERTATE. (20.04.2015)

Gând CLVI

Și voi muri câte un pic de fiecare dată când voi vărsa o picătură din sângele meu pe foile acestea, pentru ca sufletul să îmi rămână aici, întotdeauna viu, până la sfârșitul timpurilor.

Înger zâmbind

Mai apoi, îngerul îmi zâmbi;
aflasem că are și-un nume
și mai aflasem că are o mamă
de la care învățase să vindece suflete –
nu cu vorbe ce se transformă inevitabil în amintiri efemere,
ci cu un zâmbet –
simplu!
Alb!
Copilăresc!…