Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: anotimpuri

Gând CLXXVI

Lumina zilei ne conturează; lumina întunericului ne pătrunde – poate de aceea versurile se nasc în anotimpul Lunii…

Suntem fulgi de nea și ne sfârșim…

Nu suntem decât niște bieți fulgi de nea care își vor găsi la un moment dat peticul de pământ pe care să se așeze și să își îndure nimicirea iminentă. Nu putem eluda în niciun caz aterizarea. Singura diferență este că unii dintre noi cad de la înălțimi mai mari și astfel sfârșitul lor este mai departe decât al celor care cad de la înălțimi mai mici… Aceia mai “norocoși” dintre noi avem timp mai mult pentru a ne urla disperarea și frica de neant, pentru a ne contempla neputința…

Și mă întreb, oare dacă încetăm să mai cădem odată cu venirea primăverii, să fie acela momentul în care devenim sub noi înfățișări, pe altarul altor lumi?!…

Nevoia de a îi spune mulțumesc

Au trecut primăveri, au trecut veri, au trecut toamne și ierni. Au înflorit copacii, au căzut frunzele, au înghețat orașele, a plâns cerul. Am călătorit, am învățat, am zâmbit, am râs, am fost copii, am fost maturi, am plâns, am sperat, am disperat, ne-am iubit, ne-am fost. A început vara, iar de atunci miroase în continuu a primăvară. Mi-a zâmbit, i-am zâmbit, am trăit clipele. Am visat și visăm. Astăzi se împlinesc doi ani și trei luni de când ne-am zâmbit prima oară. Un 11 iulie 2012 emoționant, simplu, frumos. Astăzi, ne suntem și ne iubim. Mâine, poimâine, peste o viață și peste două morți și jumătate, ne vom fi și ne vom iubi în continuare.

Îți mulțumesc, om drag! Te iubesc!

La mulți ani nouă!

Autumnal

O văd venind cu pași grăbiți,
de nicăieri, ca o minune;
și-arată colții-ngălbeniți,
aduce vântu-n astă lume.

Aduce frunze colorate,
ca-ntr-un tablou de neuitat;
îi spun adio, pe tăcute,
celei ce tocmai a plecat.

Privește toamna cum apare,
cum colorează străzi, alei;
azi, arămiul ce răsare,
mă duce spre un nou condei.

%d bloggers like this: