Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: apa

Ce ar fi norii fără Cer?!

Îți zăresc căpruiul și simt cum soarele roșu, timid și ud al dimineții începe să-mi alinte pielea. Privesc valurile cum își întind brațele către aripile micilor îngeri ai plajei și le ascult simfonia tăcerilor nemaiascunse. Tac! Te simt! Te văd! Te înconjor cu respirația gândului ușor, având încă în suflet reverberația cortinei ce cu o seară înainte se lăsase deasupra albastrului devenit deodată întuneric.

Jocul razelor de soare atinge apogeul. Privesc infinitul de deasupra ființei mele umile. Ce m-aș face eu, un biet îndrăgostit, fără Cer?! Ce ar fi norii visurilor mele fără un Cer pe care să se sprijine?!

Ce aș fi eu fără tine?! Oase pierdute de trup, rătăcite în pământuri prea uscate pentru a putea da vreodată naștere unui alt Eu…

Te iubesc cu ambii ochi, cu ambele mâini, cu întreaga-mi gură, cu întregu-mi trup, cu toate gândurile și toate expresiile cordului meu.

Te privesc cu ochi de Luca și Maria ce încă visează cuminți să ne descopere. Îți acopăr gura cu poveștile pictate pe buzele-mi însetate de viață și respir ușor, mirat de propria mea existență.

Tu aparții Cerului, visurilor și frumosului, iar eu îți aparțin ție, om drag.

Te iubesc!

Îți mulțumesc!

2016-07-14 05.50.30

Advertisements

Sânge rătăcit printre fire de nisip

Mi-aș mai dori doar să ajung la malul lumii, să privesc răsăritul și apusul cum se sting repetat și să îmi îngrop lacrimile sub nisipul rece și ușor umed, într-o zi de mijloc de aprilie…

Dezabuzare. Marasm sepulcral. Haos înzorzonat. Zâmbete ce se pierd tot mai departe în ceață. Zâmbete ce zbiară să devină doar reminescențe. Apogeu indomptabil.

Uneori mă simt ca și cum aș fi însuși regretul. Regretul de a mă fi născut cu vocația frivolității și redundanței erijate în plasmă și elemente figurate…

Înecat în emoții

Urlu, plând, suspin, cedez uneori…

Despre zâmbet

Underva departe, în munți, un izvor oferă cea mai rece și curată apă. Ea, apa, nu întreabă izvorul de ce îi dă viață – ea continuă să curgă liniștită, traversând dealuri, văi, păduri, oferind oamenilor, animalelor și plantelor fericirea unor clipe curate și simple. Zâmbetul este precum apa ce vine dinspre izvor – e purificator, liniștitor, benefic; e motiv de bucurie. Nu trebuie să întrebi sufletul de ce dă naștere zâmbetului pe chipul tău – bucură-te de zâmbet! Cultivă-l mai departe!

E o zi oarecare, iar ploaia începe să ude dintr-odată orașul. Nu fugi de ploaie! Las-o să-ți mângâie pielea uscată, să-ți învie ființa, să îți clătească ochii plini de praf! Zâmbetul este precum ploaia – vine atunci când nu te aștepți și îți face sufletul să zboare, îl eliberează. Nu te ascunde de zâmbet! Acceptă-l și oferă-l și celorlalți!

Zâmbetul este nevoia noastră de a fi fericiți. Este răspunsul-reflex la întrebările despre fericire ale sufletului nostru. Zâmbește!

Singurătate

Te scalzi într-o mare cu valuri agasante, undeva în larg, departe de țărm, iar singurul lucru pe care îl poți face este să calci apa, să te menții la suprafață. Degeaba te zbați, nu faci decât să te îndepărtezi de uscat. Valurile te ridică, te scufundă, te fac să te confunzi cu marea.

Sau, te afli într-un colț de cameră pustie, cuprins de un marasm inefabil, îți pui mâinile pe cap și te gândești ce cauți tu acolo. Vezi prinsă de tavan o lustră ce și-a pierdut scopul, pe masă vezi un buchet de flori ofilite, iar pe pereți vezi mucegaiul întinzându-se falnic. Privești pe geam și vezi teiul murind, întorcându-se la starea de absență, vezi câteva ciori ce zboară agonizant pe cerul gri, vezi niște umbrele plimbându-se grăbite pe deasupra aleii din fața blocului, vezi speranța în imagini ce fug acum spre neant, îndepărtându-se de tine – cadavrul unui suflet rătăcit. Te întorci perplex în colțul tău de cameră și începi ușor, ușor să te resemnezi. Singurătatea e un monstru inexorabil…

Apusul de pe plaja mea

De-aș putea avea plaja mea! De-aș putea avea bucățica mea de nisip, de pe care să privesc soarele sărutând încet, suav marea!…Să văd valurile jucându-se, să văd perscăruși planând deasupra albastrului finit…Ah, de aș putea dormi pe plaja mea, fără griji, primind binecuvântarea din partea apusului!…De m-aș trezi mâine pe nisipul cald, de aș putea privi răsăritul spunând “Tu, dragule, cât de frumos ești! Dar parcă mai frumos ai fost aseară!…”…De aș putea visa la malul apei, acolo pe peticul meu de pământ galben, fin!…Doamne, și m-aș juca în părul tău, iubito…stând așa pe plajă; aș privi apusul ținându-te în brațe, prinzându-ți cu grijă încheieturile mâinilor, sorbindu-ți privirea fascinată de bila de foc din depărtare…..De aș avea apusul meu, pe plaja mea, la malul mării mele!…

Imaginea este rezultatul spiritului meu artistic mai mult sau mai puțin dezvoltat 🙂

Fericire!

Fericire,
aruncă-te asupra mea
și udă-mi pân’ la piele sufletul;
aruncă asupra mea verdele naturii,
albastrul cerului
și al mării,
galbenul soarelui
și căpruiul ochilor ei;
scufundă-mă,
cuprinde-mă sub valurile calde
ale iubirii;
lasă-ți ființa să se contopească,
să se confunde
cu ființa-mi însetată
de tine!
Fericire,
nu te ascunde,
nu îți lăsa părul să-ți acopere ochii
superbi!
Fericire,
îmbracă-mă în hainele tale cele mai bune
și fă din mine ce vrei –
e jocul tău;
sunt regulile tale!

%d bloggers like this: