Aritmetica descompunerii

Îmi simt trupul izgonit din trăsura timpului și a materiei. Aud culori rostogolindu-se într-un curcubeu funebru într-o zare îndepărtată și mult prea rece. Pașii au uitat să mai lase urme de data asta, iar pământul îmi zâmbește demonic atunci când îl calc ca un zevzec, fără vreo matematică anume. Din când în când, îmi reînviez fragmente dintr-un trecut ce pare să nu fi existat niciodată, dar îl reneg în clipa imediat următoare, spre a nu cădea în păcatul unei autodistrugeri melancolizate. Mi-e frig și vid; privesc nevăzutul așa cum ar privi un bețiv cărările ce-l duc spre oriunde și totuși spre nicăieri. Mă descompun treptat și mă las devorat de timp și vânt. Eu nu mai sunt. Eu nu mă mai simt…