Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: bani

Robotizat

Ora 7 dimineața. Sar obosit din pat și opresc alarma telefonului. Mă așez pe scaunul de lângă birou, meditez 10 minute la nimicnicia vieții și mă intorc în pat pentru încă o oră de somn. Pot ajunge la birou și mai târziu. Până la urmă, important este să mă achit de cele 8 ore de muncă, indiferent la ce oră încep programul. La ora 8, la fel de obosit, mă repezesc din nou asupra telefonului, dar de data asta nu mai dau snooze. Nu vreau totuși să plec de la birou la 8 seara …

Nu mănânc niciodată dimineața acasă, n-am răbdare pentru tabieturi. Sau, mai bine zis, n-am timp, căci încerc să mă trezesc cât mai aproape de momentul în care trebuie să plec, orice minut contează. În fine. Aceeași alee, același autobuz aproape întotdeauna ticsit de oameni la fel de grăbiți și obosiți ca mine, printre care și aceiași copii cu ghiozdane de 20 de kilograme care iau mașina pentru o stație-două și același traseu de 3 kilometri pe care pierd 30 de minute când e aglomerație… Pe unii dintre călători deja am ajuns să îi “cunosc”, îi văd zilnic, la aceleași ore, îmbrăcați aproape întotdeauna la fel ca în ziua precedentă, cel puțin la nivelul expresiilor faciale .. Singurul ajutor de care am parte pentru a trece mai ușor peste rutina drumului către birou este muzica. Pun căștile pe cap și dau la maxim. Arch Enemy, Jinjer, Judas Priest, Power Trip, în general muzică mai “agresivă”, care reușește cumva să îmi ofere un confort atunci când vreau să îi ignor pe toți cei din jur. Ajung să mă simt “singur împotriva tuturor”, iar asta mă ajută să îmi accept mai ușor condiția de muritor de rând. Iubesc muzica rock pentru adrenalina pe care o transmite. Iubesc chitara electrica și notele grave precum cele ale lui Rob Halford. Iubesc de asemenea tobele și bassul, trupele de power metal/trash, precum Power Trip, Arch Enemy sau Jinjer. Mi se întâmplă adesea să ascult muzică și să îmi imaginez că sunt pe scenă și reușesc un solo de chitara impecabil, precum cele din melodiile Missing You (WASP) și Ich Verlasse Heut Dein Herz (Lacrimosa) sau că ating niște note vocale incredibile, precum cele din melodia Painkiller (Judas Priest). Visurile sunt uneori singurele refugii…

La birou nu mai sunt înconjurat de oamenii din autobuz și frustrările încep să se mai comprime, așa că pot asculta rap, blues, jazz, downtempo, poate niște rock mai domol, niște balade. Sau Evanescence…

Să continuăm totuși… De la Unirii, merg pe jos vreo 10 minute, după care iau tramvaiul 2 stații. Același tramvai jegos, același miros care mă face să disprețuiesc și mai tare sistemul de transport public, aceleași blocuri gri și scorojite. Ajuns la destinație, semnez încheierea “orei fericite” în care am fost cvasi-liber (dacă aș fi fost cu adevărat liber, m-aș fi plimbat unde aș fi vrut eu, nu pe un traseu predefinit, care nu poate suferi schimbări…) și îmi ocup locul în societatea capitalistă. Trebuie să fac și eu un ban. Cinstit. 8 ore mai târziu, Aleluia!, aer curat, gălăgia orașului, mișcare, viață. Uneori mai cutreier câte o oră prin Cișmigiu sau prin centru, după care plec acasă, că trebuie să mă pregătesc pentru a doua zi.. Ajuns acasă pe la ora 7-8, după tabieturi și toate cele, mă trântesc obosit în fața televizorului sau a calculatorului (destul de ironic, cum mă pot refugia în fața calculatorului, după 8 ore de muncă la calculator…), unde mai cumpăr câte o iluzie, mai văd un pic din viața altora, mai pun un pic botul la tot ceea ce vinde mass-media, mai ascult câte o știre oribilă și mai înjur câte un politician…

Mi-aș dori să citesc mai mult. Din păcate eu un funcționez precum alți oameni. Eu sunt un visător și un idealist. Îmi trebuie anumite condiții. Mă blochez adesea într-o stare de frustrare din cauza condiției sociale și nu pot citi sau face activități “artistice” decât intr-un moment zen, ci nu înconjurat de presiunea că peste două ore trebuie să dorm pentru ca a doua zi să o iau de la capăt…

După 2-3 ore de libertate post-capitalistă, somnul vine la fel de forțat precum în armată. Stingerea! Trebuie să faci bani, ai uitat?!…

A doua zi, pe același scaun, la ora 7-8, trag linie și mă intreb, pentru ce toate astea? De ce muncesc 10 ore pe zi (drumul către și dinspre birou este în folos profesional)? Ce beneficii am? Să zicem că banii. Și cu banii ce fac? Din 21 de zile de concediu pe an, unde să plec mai repede? La munte? La mare? Nu mai zic afară, că pentru o saptămână într-o destinație frumoasă, cu un zbor low-cost, trebuie să strâng bani 1 an sau 2. Iar când ajung acolo, mănânc de la Mc sau “Mega Image” 4 zile, iar în două seri la un restaurant nu prea piperat, ca să simt totuși că a meritat efortul …

Între timp, văd peste tot oameni fericiți. Iar dacă nu oameni fericiți, atunci măcar rețete pentru fericire. Sau chei care deschid porți către fericire. Pe telefon și pe mail, ofertele curg. Intră acum, vezi acum, cumpără acum, e ultima șansă, nu rata șansa vieții tale, fii cel mai cool!!!!! ACUM! HAI! VINO! DĂ-NE BANI!!! FII FERICIT! Am investit într-un telefon banii cu care pot vizita toată Europa cu mașina. Am investit într-o pereche de căști banii cu care pot vizita toată România. Și aste pentru că într-un ocean de gri și negru, într-o lume în care mă sufocă presiunea că lucrez pentru alții și nu sunt în stare de nimic, că nu îmi pot depăși condiția, am nevoie de confirmări. Confirmarea că eu pot, confirmarea că îmi permit, confirmarea că merită efortul, prostii… Unii strâng cureaua și nu cheltuie niciun ban pe nimic în afară de mâncare și întreținere, însă eu mă gândesc că viața e prea scurtă pentru a îmi face calcule. Dacă azi nu îmi permit să îmi ofer mie însumi o recompensă pentru faptul că rezist în nebunia asta, atunci nu îmi voi permite niciodată… Și totuși, la sfârșitul zilei, ajung să mă plictisesc. Nicio fericire nu mă tentează prea tare, căci știu că oricât de fericit aș fi, tot la rutină mă voi întoarce inevitabil, după o zi, după o săptămână, după o lună… Viața însăși, uneori, devine o rutină. Mergem către moarte și suntem obligați să trăim ca să ajungem acolo…

Nu am mai scris de mult. Nu prea mai scriu. Nu mă mai simt inspirat. Astăzi mă simt însă mult prea obosit pentru a mai ține totul doar în mine…

Mi-ar plăcea să fiu cu adevărat liber. Mi-ar plăcea să călătoresc, să lucrez doar pentru mine și familia mea, cu resurse proprii, cu un laptop în geantă și un aparat foto la gât…. Până atunci însă, mâine am de recuperat o zi de muncă la birou, așa că noapte bună!…

“Mi-a dat vreo zece milioane, Ponta”…

(Menționez: Nu voi transforma blogul într-o cocină politică, fuck no!, însă nu am putut ține în mine dezamăgirea și ura pe care mi le-a provocat întâmplarea prezentată în rândurile de mai jos)

Am trăit să o aud și pe-asta. Live, direct, fără ocolișuri. Astăzi, în tramvai fiind, am asistat fără să vreau la o discuție între două dudui și un domn. Ele erau genul de femei care caută să muncească pe te miri unde, cu ziua, iar el genul de bărbat trecut de primele tinereți, cam amărât, dar atotștiutor. Deodată, o aud pe una dintre cele două debitând: “Mi-a dat vreo zece milioane, Ponta”. Domnul care le acompania era ceva mai dur, apelând la câteva invective. Înainte să cobor, nu m-am putut abține, m-am apropiat de doamna cea mândră de atenția lu’ dom’ Ponta și am dat naștere unui scurt dialog. Partea cea mai importantă ar fi următoarea:

– Din cauza asta este țara așa cum este, doamnă. Din cauza celor ca dumneavoastră, care acceptă bani de la politicieni ca să îi voteze. Ponta vă dă acum zece milioane, iar în următorii patru ani vă ia de vă usucă.
– Eh, e bine că mi i-a dat și p-ăștia.

Nici nu are rost să merg mai departe cu povestea, am ajuns unde vroiam să ajung. După ce i-am mai făcut morală preț de câteva replici, cealaltă doamnă a simțit nevoia să facă haz de necaz și să se implice și ea în discuție: “Păi ce, îi iau banii și votez cu altul”… Am coborât din tramvai dezamăgit și jefuit de speranță.

Refuz să mai visez. Risc să mă sinucid cu propriile-mi visuri…

Dacă nu avem voie să facem greșeli, cum ar trebui să știm ce înseamnă durerea unui eșec?!

E ok, mă consolez cu gândul că paguba e reprezentată doar de bani… Bineînțeles, dacă e greșit să fac greșeli, dacă este ceva condamnabil, îmi voi săpa singur o groapă cât să intru în ea până la brâu și voi aștepta cu smerenie să văd cine aruncă prima piatră. Și pe-a doua, și pe-a treia…

Da, am greșit că am ignorat sfaturile celor din jur. Ale mamei, ale tatălui, ale iubitei, ale bunicii… Dar nu consider că le-am ignorat, totuși. Eram conștient de ceea ce spuneau ei, eram conștient că poate țepele au fost și vor mai fi, dar am vrut să mă conving singur, să dau singur cu capul de pragul de sus, nu să învăț din benzi desenate sau de la televizor.

Și mă gândesc…. toate astea, pentru ce? Pentru un job… Căci am ajuns atât de jos, ca țară, încât noi, oamenii, am devenit disperați și am început să ne bucurăm atât de mult când auzim de o ofertă de muncă, oricât de dubioasă ar părea, încât ne ducem cu capul înainte la ghilotină, că poate-poate nu va fi atât de rău…

Îmi pare rău că am dezamăgit anumite persoane, dar nu îmi pare rău pentru greșeală. Doar greșind vom ști ce-nseamnă durerea unui eșec….

Afaceri cu suflete

– Văd că ai un suflet frumos, îngrijit, cât ceri pe el?

– Poftim?!

– Hai, nu fi așa! Toată lumea are un preț! Zi-mi, cât ceri pe el?

– Cred că nu am înțeles bine. Pe cine, ce să cer?!

– Pe sufletul tău. Bani. Câți bani vrei ca să mi-l dai mie?

– Să-ți dau sufletul meu?

– Da.

– Niciodată! Lasă-mă-n pace!

– Ok! Treaba ta! Aveam o ofertă bună…

– Nu mă interesează!

– Ok. La revedere!

…………………………………………………………..

– Stai!…. Cred că…..

– Ce?

– ….niște bani mi-ar prinde bine. Ziceai că ai o ofertă?

– Păi da. Zi-mi, te-ai hotărât? Cum facem? Cât ceri pe el?

– Păi nu știu, nu am mai făcut afaceri de genul acesta…

– Știi, prețul a mai scăzut. Nu ai fost hotărât din prima, așa că…

– … Oricât! Dă-mi oricât!

– Văd că ești tare hotărât!

– Am văzut mulți oameni care și-au vândut sufletele pe nimic. Dă-mi cât vrei. Măcar să fie acolo ceva…

– Ok. Facem afacerea, dar mai întâi îmi dai tu sufletul!

– …bine. Uite!

– Așa! Așteaptă două secunde! Mă duc la mașină să iau banii!

………………………………………………………………………

– Hei, unde pleci? Hei! Hei! …. Heeeeei! Sufletul meu….

 

Conversație cu un om bătrân

Un bărbat îmbrăcat elegant intră în parc și ia la pas aleea principală. Are privirea rătăcită, iar mersul îi este un pic stângaci. La un moment dat, vede un bătrân stând pe o bancă și îi cere permisiunea de a se așeza lângă el. Primind acceptul, ia loc lângă bătrânelul cu barbă deasă și ochelari de soare și încearcă să pornească o discuție:

– Sper că nu v-am deranjat! Vă mulțumesc pentru amabilitate!…

– Nu este nicio problemă! Doar suntem oameni, nu?

Oarecum mai liniștit, bărbatul elegant prinde curaj:

– Sigur. Veniți des aici?

– În fiecare zi. La vârsta mea, ce aș avea mai bun de făcut?

– Poate că aveți dreptate… Știți, mă simt pierdut…

– Vorbește-mi despre asta!

– Păi, muncesc de dimineața până seara, vin acasă mai mult mort decât viu, îmi văd copiii tot mai rar, soția îmi spune – pe bună dreptate – că nu le acord destulă atenție, nici ei, nici copiilor…

– Și de ce continui astfel? Îmi dau seama că ești conștient de răul pe care ți-l faci…

– Banii! Lua-i-ar naiba de bani, că din cauza lor se întâmplă toate astea! Facturi, mâncare, casă, vacanțe, haine, toate costă…

– Ce este cel mai important pentru tine?

– Păi… să am o familie fericită, cu o situație cât mai bună.

– Crezi că doar banii contează?

– Practic, da. Dar, scuzați-mă că spun asta, mi se pare puțin ciudat. Adică, vă văd stând singur pe o bancă din parc, îmbrăcat destul de modest, scuzați-mi expresia, și totuși îmi oferiți zâmbete și sfaturi despre cum să fiu fericit…

– Depinde! Ce înseamnă pentru tine fericirea?

– Nici nu mai știu… totul mi se pare fad. Îmi pare că nimic nu mai e frumos în lume… Nimic nu mai e “făcut să mă facă fericit”.

– Mie mi se pare că totul în jur e superb. Mă bucur pentru tot ce am, chiar dacă poate este puțin. Sunt fericit.

Dându-și ochelarii negri jos, bătrânul adăugă:

– Eu nu am norocul tău, dar totuși, pot zâmbi!

Bărbatul îmbrăcat elegant înmărmuri!

– Dar… cum?!

– Tinere, mi-am pierdut vederea, nu sufletul!

……………………………………………………………………………………………

Gând XV

Iubim mașinile, iubim banii, iubim cadourile, iubim bijuteriile, iubim materialul în general. Pe noi de ce nu avem timp să ne iubim?

Provocarea cu cartea

Vă provoc pe toți să deschideți cartea pe care o citiți în prezent sau pe care ați citit-o ultima oară(în cazul în care momentan nu citiți nimic), să dați la pagina 77 și să copiați aici rândul cu numărul 7. Bineînțeles, trebuie să menționați și cartea cu pricina. Nu e nimic legat de numărul 7, ci e doar numărul meu preferat 🙂 Încep eu:  “…trecut prin cap să-l cumpăr cât mai aveam bani”(N.V.Gogol – “Suflete moarte”). Așadar, dragilor, haideți să vedem ce citește lumea!

%d bloggers like this: