Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: bunici

Ștefan Octavian Iosif – Bunica

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară…

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminecii preasfinte…

( Convorbiri literare, 15 august 1900 )

Dor de oameni dragi

Mă uit în spate și îmi dau seama că eu, de fapt, sunt oamenii care au fost langa mine de-a lungul vremii. Copilăria mea înseamnă de fapt oameni. Copilăria mea, leagănul ființei mele, înseamnă zâmbete dragi, cuvinte calde, ocrotire, mângâieri și flăcări în priviri. Înseamnă libertatea de a visa cu ochii deschiși.

Mă uit în spate și-l văd pe tataie Verzea cu un tort micuț de ciocolată în pragul ușii noastre.. Este ziua mea, tocmai am împlinit câțiva anișori, iar bunicului i se poate citi fericirea pe chipul parcă veșnic tânăr. Nu l-am văzut niciodată trist. Zâmbește întotdeauna și ni se adresează frumos, politicos, cu “tăticule”, “Cristinel” etc… Îi arăt desene făcute de mine și mă laudă, deși în mine nu se odihnește vreun talent deosebit. (Astăzi mi-aș dori să pot fura de la el meserie, să mă învețe să pictez, să desenez, să scriu mai bine…)….

Privind în bucătărie, îl văd pe tataie Sofronie mâncând ușor două ouă ochiuri, în timpul uneia dintre puținele și scurtele vizite pe care ni le făcea. Mă ia din nou de urechi, așa cum obișnuia, spunând că să o ascult pe mama, să fiu cuminte, să nu fiu obraznic… Are mâinile obosite și pline de semne, de la munca grea de acasă de la el, din Teleorman…. Se ridică rapid de la masă, își ia căciula de astrahan și cojocul, după care pleacă… Astăzi parcă mi-e dor să mă mai ia de urechi…

Mi-e dor de oamenii ce mi-au format și modelat sufletul. Mi-e dor de copilărie și de momentele de atunci… Mi-e dor de acele zâmbete…

Mal du siècle

Dantelată îți prelingi făptura,
Cercuri, văluri și priviri adiacente,
Ritm spumos între jupoane indecente,
Frânge pieptul, rotujindu-ți gura.

Sub balcoane vechi rugina șterge anii,
Mor atâtea primăveri pe sânii tăi,
Sau în ierni topite, lunecând pe sănii zurgălăi,
Suni cadențe moarte peste flăcări stranii!

Luna-ți pune diadema rece-n păr,
Un pian împrăștie dureri mărunte
Mâinile aleargă albe – și se aștern brumate –
Peste clape, peste frunte,
Cine plânge acum, Chopin sau Weber?…

Te-ai întors din drum când l-ai văzut aseară,
Luneci iar din vis în ireal…
Peste orele-ți bolnave, sufletul se scurge gol, banal
Lâncezind dureri adânci în ochii mari de domnișoară.

Frigul toamnei mătură alei pustii,
Parcul solitar începe încet să moară,
Vântul suflă’n lumânări de ceară
Peste goana frunzelor, uscate melodii…

Rece poleind cu-argint copacii; noaptea,
Te răsfrânge clar în unda apei grea,
Boala verde a apelor inundă sufletu-ți de catifea,
Și te-adoarme încet, în umed paradis, albastru, moartea…

( Ernest Verzea – “Alter Ego”, 1942 )

%d bloggers like this: