Să plângi de durerea de a nu mai putea plânge

Nu am mai plâns de mult. Lacrimile s-au uscat și s-au preschimbat în fiori de fericire. Și cum să mai scrijelesc cu litere sângerii cerul, când imaginea sa nu îmi mai oferă senzația de mister și singurătate în fața absolutului, ci sentimentul minunii de a fi?!

Simt cum poeți care au murit triști, singuri și bolnavi își cer jertfa, ca recompensă pentru nopțile în care mi-au acoperit rănile gândurilor… Și totuși, plâng de durerea de a nu mai putea plânge, de a nu mă mai putea jertfi în fața unei bucăți de hârtie, de a nu mă mai putea descompune în milioane de alter-ego-uri…

Dar poate că asta este ordinea firească a lucrurilor – ne naștem, suferim, ne obișnuim cu suferința, devenim creatori, ne lăsăm găsiți de fericire, ne obișnuim și cu ea, ni se face dor de spiritul creator, care nu își poate atinge apogeul decât în momentele de maximă tristețe, singurătate, deznădejde, ne obișnuim și cu acest dor, privim cerul, mulțumim pentru ceea ce avem și așteptăm un final liniștit…

Acum, cimitirele poeziilor noastre sunt de mult pierdute…

Advertisement

Poeții se descompun toamna

Ploape de sânge se vor închide din nou peste ochiul numit pământ, iar bocetul norilor se va vedea de la ferestrele prăfuite de trecerea anilor clipelor seci. Poeții își vor ridica penițele și vor vitupera din nou fericirea, împlinirea sau frumosul, revărsând un ocean de fiori reci, melancolici, devastatori peste deșertul cotidianului anodin și monoton. Versurile își vor recăpăta verbele și virgulele, ființe se vor transfigura și descompune spre a renaște din flăcări mai arzătoare decât iadul necuvintelor scăldate în întuneric, cimitirele vor rechema toți pașii rătăciți și le vor oferi liniștea după care tânjesc toți cei cu degetele tocite de prea multe strofe plânse pe umerii Timpului.

Doamne, cât de dor îmi este de anotimpul pleoapelor de sânge!

(În anotimpul pleoapelor de sânge, traiectoriile gandului sunt infinite)

Cimitir

Prin nori nesfârșiți se pierd gânduri triste,
o pasăre zbiară cu aripi prea reci;
fanfara aruncă ecouri sinistre,
orizonturi hâde scot săbii din teci.

Copacii se-nclină și-ngână blesteme,
cavouri își urlă tăceri spre pustiu;
decorul de iarnă, funebru, se cerne,
poeți se predau sub un cer plumburiu.

Religii se spulberă sub mii de șenile,
milioane de clipe se sparg ne-ncetat;
copiii întreabă de zile senine,
bunicii, se pare, deja le-au uitat.

Un dor se scudundă-ntr-un gri abator,
morminte-aliniate recită tăceri;
un vis rătăcește bezmetic pe-un nor
și moare-n ninsoarea pornită de ieri.

Ninge-n cimitir

Ninge-aiurea, fără sens
Și parcul stă drept cimitir
Și ninge-ntr-una, tot mai dens
Destinul e tot mai șalvir.

Se înserează în curând
Și morții ies din cimitir
Se-adună-aiurea, toți, în gând
Și trag în mine ca la tir

Mă urmăresc imagini moarte
Și cimitiru-i tot mai gol
Văd morți, dansează, mai departe
Și ninge-ntr-una, benevol

(Ianuarie 2012)

Astăzi, de ziua internațională a poeziei…

Pentru astăzi, am elucubrat încă de azi-noapte două adunături de versuri – o adunătură de versuri calde și o adunătură de versuri…reci, după cum urmează:

Primăvara sufletului nostru

Îmi trec degetele prin părul tău primăvăratic,
lăsându-ți urechea dreaptă dezgolită;
îți sărut buzele, ușor romantic, ușor sălbatic,
intru cu tine-ntr-o lume frumoasă, departe de clipă.

………………………………………………………………………………………

Lugubru

Amintirile noastre au rămas în leagănul ruginit,
în parcul ce astăzi adăpostește cadavre;
acolo doarme sufletul nostru, înghețat, îngropat sub straturi imense de alb indiferent…
Astăzi, copacul acela mare, ce începuse să se clatine după ultimul nostru sărut,
stă secerat pe pământul rece, lăsând vijelia să-l sfâșie până la ultima creangă,
până la ultima frunză ce va fi încercat să conteze.
Astăzi, orchestra cântă o melodie tristă, de adio,
chiar în parc,
în cimitirul izbucnirilor noastre edenice.

Aiurea

Versuri scrise astăzi, 13 martie 2014

Nu pot exprima ceea ce nu mă sfâșie!

Cimitir –
caiet de poezii al sufletului meu;
pe-aleile tale reci se naște adevărata liniște,
iar vântul abia aici plânge cu adevărat,
cu lacrimi învelite în suspin
și ecou;
Căci doar din liniștea ce vine din mormânt
se nasc versuri –
mereu mai reci,
mai sincere,
mai adâncitoare de pumnale –
la urma urmei,
doar durerea nestăvilită
și doar urmele lăsate-n spate de zvârcoliri apocaliptice
nasc poezia –
restul este dulce muțenie –
Nu pot exprima ceea ce nu mă sfâșie!

Sursa foto: Pinterest.com