Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: copil

Unii dintre noi ne naștem pentru a ține locul unor amintiri

S-a nimerit să fiu cel mai mic și să vin între cei de același sânge ai casei întâmpinat oarecum cu dor. Trebuia să umplu un gol. Acesta era sentimentul familiei înainte de a mă naște; o nădejde fierbinte că voi putea să umplu un gol. Într-adevăr, mă ivisem în lumea luminii după o tristă întâmplare, asupra căreia Mama și cu Letiția, sfâșiindu-și ființa, vărsau lacrimi de câte ori inima lor se întorcea fără izbăvire spre acele timpuri. Câteva luni mai înainte de a-mi lua locul hărăzit printre văzute și nevăzute, o surioară, ultimul copil înainte de mine, pe nume Lelia, mai trăia încă. Fetița nu avea decât doi ani. Într-una din zile mica viață a fost curmată printr-un accident. Mi se povestea de multe ori că Lelia a fost o făptură dulce, vioaie nespus și frumușică (Mama în miniatură), o jucărie însuflețită, a cărei cea mai mare bucurie era să facă “servicii” tuturor din casă: să aducă un pahar, un prosop, să scoată o gheată de sub pat, și pe urmă încă una, să te întrebe ce poftești și să surâdă. Într-o înainte de amiază, servitorul, cu gândul la treburile sale, luă de pe sobă, în bucătăria de vară, un vas mare cu apă clocotită, și-l puse jos. Într-o clipă, ce-a durat atât cât servitorul se mai întoarse o dată spre sobă, fetița, care-și încerca zburdălnicia prin bucătărie ca-ntr-un ostrov fără primejdii, se răsturnă, împiedicându-se în propriii pași, peste buza de metal, în vasul cu apă fierbinte. Fetița fu dezbrăcată de rochița ce aburea, arsurile au fost gâtuite cu un ulcior de apă rece. În zadar. După vreo câteva zile Lelia călca prin ținuturi de taină, stoarsă de chinuri cumplite, sporite și de-un pojar ce se pregătea să izbucnească. În bunătatea ei, Lelia credea că nu e voie să scoată un scâncet, și răspundea suferinței cu un surâs pe care l-a dus cu ea și în moarte. Câteva luni mai târziu mă înființam ca să țin locul unei amintiri. Înființarea mea a fost însă o dezamăgire, căci cu masca mea bătrânicioasă nu puteam în nici un fel să suplinesc surâsul unei făpturi de vis. – Lucian Blaga, “Hronicul și cântecul vârstelor”

Se întâmplă adesea să încercăm sentimentul că ne-am născut pentru a umple un gol… Am simțit uneori fiorii acestor gânduri, însă fără putința de a îmi oferi vreun răspuns….

Prietenie

Cu câteva zile în urmă, când s-au cunoscut, Elisabetei îi era foarte frică de Maya. După doar câteva ore, au devenit prietene! 🙂

Poza este și aici!

Inocența unui zâmbet

E atât de frumos să zâmbești să să ți se întoarcă zâmbetul! E atât de frumos să vezi un copil zâmbindu-ți!

Mai devreme, venind spre casă, am intrat la metrou. Trecând de “taxatoare”, am văzut o femeie căutând în portofel o cartelă. Lângă ea, copilul său în vârstă de aproximativ 4-5 ani o întreba umil: “Mami, nu ai bani?”…. Nu mă puteam preface că nu am văzut și nu am auzit. Nu puteam fi indiferent. M-am întors și le-am oferit două călătorii de pe abonamentul meu. După ce au intrat, doamna mi-a mulțumit. Imediat, copilul a zâmbit, lăsând să se vadă două gropițe minunate și mi-a spus cu cea mai caldă voce posibilă: “Mulțumim!”…

Cât de frumoase sunt lucrurile simple! Cât de bine m-am simțit primind acel zâmbet cald și sincer! Îți mulțumesc, copilule!

Înger îngeraș

Îngeraș cu aripi calde
și cu zâmbet de copil,
du-mă colo-n zări, departe,
mai spre Rin sau mai spre Nil.

Du-mă colo, spre oriunde
și mă scaldă în priviri,
du-mă unde nu pătrunde
nicio ramură de spini.

Copilaș cu chip de înger
și cu sufletul curat,
dragostea e ca un fulger –
făr’ să știu, m-a fulgerat.

Zâmbetul meu

Zâmbetul meu –
copil firav -,
trăiește la pieptul dragostei tale –
mereu curată, mereu mângâietoare -,
precum un prunc
în pântecul mamei.
Dragostea e hrană, aer, apă, speranță, zâmbet.
Buzele mele adorm întotdeuna fericite,
la pieptul dragostei tale,
formând un zâmbet.
Te iubesc!

Iulie în suflet

Copil frumos, iulie al vieții,
ce soare îmi așterni pe stradă!
Suflet curat, roua dimineții,
iubirea ta mi-a transformat ființa-n pradă!

Din nou acasă

Ai venit! Îmi era atââât de dor de tine, draga mea, încât nici nu îți poți închipui. Au trecut câteva zile? Pfff, și eu care credeam că a trecut un an. Te-am așteptat precum un copil căruia îi promiți că vii cu ceva bun de la servici. Te-am așteptat ca o floare ce așteaptă ploaia care să-i mângâie sufletul. Te-am așteptat precum un boboc de trandafir ce își așteaptă lumina și apa. Ce mult ți-am simțit lipsa! Parcă îmi simțeam buzele cum crăpau, fără săruturile tale care le hidratau cu cea mai dulce dragoste. Ah, scumpa mea! Ai venit! Ai venit și mi-ai liniștit sufletul, mi-ai dat din nou sentimentul de siguranță pe care îl am când știu că ești aproape. Ah! Cât de fericit sunt! Bine ai venit înapoi, scumpa mea! Acasă! Te iubesc enorm!

%d bloggers like this: