Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: copilarie

Gând CXCVI

Să te joci alături de prietenii tăi din fața blocului, fără să știi că acolo se va termina copilăria și că de mâine nu îi vei mai vedea…

Mergând de-a bușilea prin viață

Există trei stagii principale în viață – copilăria, maturitatea și bătrânețea.

Copii fiind, învățăm să mergem, să numărăm, să citim, să scriem, să ne exprimăm cât de cât coerent, să ne jucăm (deși joaca nu cred că se învață, ci mai degrabă se trăiește, în funcție de sufletul fiecărui copil). Învățăm să ne ascultăm și să ne respectăm părinții, profesorii, colegii, prietenii. Învățăm să acceptăm că nu avem întotdeauna dreptate.

Când suntem maturi, ne lovim de zidul responsabilităților. Responsabilitatea de a învăța pentru un viitor mai bun, de a lupta pentru ceea ce ne dorim, de a munci pentru ceea ce avem nevoie, de a fi răbdători, de a ne clădi o familie, de a fi cerebrali, de a ne aduce aminte de greșelile copilăriei și de a le transforma în atuuri.

Ajunși la ușa bătrâneții, învățăm să oftăm. Învățăm să privim mai mult și să sperăm mai puțin. Învățăm să devenim sprijin pentru nepoți, atunci când copiii noștri nu au timp. Bătrâni fiind, învățăm să așteptăm fără să știm ce anume așteptăm. Învățăm să plângem de dorul tinereții și să ne îngrijim de sănătatea pe care altădată o neglijam, din lipsă de timp sau considerând atunci că avem alte priorități…

Mă gândesc mai bine și îmi dau seama că mai există un stagiu în viață – iubirea.

Îndrăgostiți fiind, învățăm să transcendem toate celelalte trei etape. Învățăm faptul că “aici și acum” înseamnă mai mult decât orice altceva. Învățăm să (ne) dăruim. Învățăm să îmbrățișăm, să iertăm, să visăm, să mângâiem, să tăcem, să construim, să zburăm. Învățăm să ne coasem aripi pe care mai târziu să le ținem cu bucurie deasupra capului celuilalt. Învățăm să protejăm. Îndrăgostiți fiind, învățăm să ne jucăm precum un copil, să fim responsabili precum un om matur și să avem înțelepciunea bătrâneții, toate deopotrivă.

Uneori mă port precum un copil. Uneori îmi fac griji inutile. Alteori mă complac și mă victimizez precum un om bătrân. Ce să fac, sunt rac, nu am scăpare. Acum știu însă să iubesc. Și învăț să tratez cu măsură toate cele trei etape principale ale vieții. Îi mulțumesc pentru asta omului special care îmi croșetează zilnic Soarele pe Cer.

 

Al tău copil ce visează să ajungă la maturitate și să nu sufere la bătrânețe, pentru totdeauna!

Cioran poate da naștere până și zâmbetelor

“Mi-l amintesc foarte bine pe Mircea, face și el parte din copilăria noastră. Ți-aduci aminte cînd s-a apucat să frece școala cu slănină, ca s-o mănînce cîinii?”  (Fragment dintr-o scrisoare trimisă de Emil Cioran către fratele său, Aurel Cioran – 26.02.1969, Paris)

[ M-am abținut cu greu să nu râd zgomotos, fiind în metrou când am citit paragraful respectiv… ]

Robin Williams…

Copil fiind, am văzut și revăzut “Mrs. Doubtfire”, râzând de fiecare dată cu lacrimi. Mai târziu, am văzut “Bicentennial Man”, “I am Sam”, “Jakob the Liar” sau “Patch Adams” și am reușit să văd dincolo de partea sa amuzantă. Am reușit să văd omul frumos și talentat, care știa să transmită emoția către cei din jur… L-am privit și ascultat făcând “Stand-up Comedy” și am râs, din nou, ca un copil. Omul ăsta era genial. Acum, aflând că s-ar fi sinucis, nu îmi vine să cred. Și totuși, gândindu-mă la chipul său, la mimica pe care obrajii săi, ochii săi și fruntea sa reușeau mereu să o pună în practică, parcă văd un om singuratic, melancolic, ușor trist, care reușea să zâmbească pentru cei din jur în ciuda propriilor metehne… Nu m-aș fi așteptat însă ca el să facă vreodată un astfel de gest…

Odihnească-se în pace!

 

31758c13582f2b13ddd0ca4bb308a5de

Sursa imaginii: Pinterest.com

Uneori sunt sadic și nu-mi pare rău

Tind să cred că sunt o entitate ciudată, că prea mă fixez între antiteze – îmi place frumosul, dar simt adrenalina cum crește în mine când văd sânge; îmi place liniștea, dar îmi simt pieptul trepidând în fața unei revoluții (păcat că nu prea dau de o revoluție pe bune); caut comoditatea fizică, dar mă descurc destul de bine cu durerea. Revenind la partea cu sângele, încă de când eram mic am o boală cu mușcatul, la modul cel mai serios. Țin minte că aveam vreo 4-5-6 ani și-l mușcam pe unchi-miu până îi dădeam sângele, după care râdeam. Acum, dacă m-aș mușca de mână m-ar durea, dar aș simți în același timp o plăcere ciudată, un fior, un val de adrenalină cuprinzându-mi toate arterele.

Ieșind totuși din sfera masochistă, aș zice că visez următoriul scenariu: Pe stradă, apar în fața mea zeci, sute, mii, milioane de oameni. Străini. Reci. Indiferenți. Absenți. Goi. Seci. La un moment dat, se fac atât de mici, încât pot trece peste ei, călcându-i, auzindu-le toate oasele cum trosnesc, văzând nimicirea întâmplându-se… La sfârșit, după ce voi fi terminat operațiunea de exterminare, mă întind pe spate pe un morman de trupuri fără suflet și privesc cerul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu un zâmbet tâmp pe chip. Și ca să fie opera desăvârșită, dau drumul la casetofon și ascult “It was a good day”, a lui Ice Cube.

Și nu, nu am nevoie nici de psiholog, nici de psihiatru! Doar că uneori mă simt atât de străin încât mi se face scârbă……..

Un strigăt pentru generația nouăzecistă

Sunt născut în ’91. Am crescut pe-o stradă veșnic veselă, colorată, animată, gălăgioasă, plină de viață. Am avut prieteni – chiar mulți – cu care m-am jucat, am cântat, am râs, dar am și plâns. Țin minte că ieșeam vara afară dimineața, la ora 10:00 – maxim – și intram în casă abia seara, pe la ora 21:30-22:00, după câteva lungi strigăte de la balcon ale mamei. Ne jucam “de-a v-ați ascunselea”, “șotronul”, “leapșa pe culori”, “țară, țară, vrem ostași” și multe alte jocuri ale acelor vremuri. Țin minte și că săream coarda și că ne jucam cu elasticul – da, chiar mă jucam cu fetele din cartier. În unele seri, obosiți după prea multe jocuri fizice, ne retrăgeam în câte o scară de bloc și spuneam povești de groază, așteptând cu satisfacție să vedem frica în ochii prietenilor noștri. Bineînțeles, de multe ori ne dădeam martori la cele întâmplate în povești, dar asta e partea a doua. Mai țin minte că seara, după lăsarea întunericului, ne ascundeam după mașini și scoteam căpăcelele de la roți – ce copii diabolici mai eram! 😀 În timpul zilei îmi plăcea să stau în grădina din fața blocului și să fac tot felul de gropi, ori să mă legăn pe bara de bătut covoare, ori să joc fotbal în spatele blocului, între garaje. De multe ori, mingea sărea în grădinile vecinilor care, aproape întotdeauna, ne certau și ne amenințau că ne iau mingea. Nouă nu ne păsa. Eram copii și nu vroiam decât să ne jucăm. Țin minte și acum acea vară toridă de la începutul anilor 2000, când Coca-Cola avea promoția “vară incendiară”, iar noi găuream dopurile sticlelor de plastic și ne stropeam cu apă pe stradă. Și, ca un bonus, mai foloseam și furtunul cu care vecinii udau florile. Nici nu mai țin minte numărul crengilor pe care le rupeam cu totul din corcodușii cartierului….. Când vroiam să ne chemăm la joacă, formam numărul de telefon la “fix” sau, cum se întâmpla de cele mai multe ori, coboram în mijlocul străzii și strigam cât să se audă până la etajul 4: “Andreeeeeeeeeeeeeeeeeei!!! Ieși afarăăăăăăăăăăă???”. Câteodată ne jucam pe Nintendo. Mai stricam un joystick, ne mai ofticam, ne mai băteam… dar eram copii. Nu ne păsa prea tare. Cumpăram în fiecare zi gumă, dropsuri vărsate, chuppa-chups cu cartonașe Pokemon… ce vremuri! Ah, și mai țin minte când ne certam jumătate de oră pentru a stabili cine să strângă banii de la colindat 🙂

 Cele de mai sus fiind menționate, spun cu mâna pe inimă că am avut o copilărie fericită. Nu am avut telefon mobil, nu am avut tabletă, nu am avut internet. Aveam o minge, un walkman și un mini-radio câștigat la o promoție Pepsi și eram cel mai fericit. Dar, mai presus de toate, aveam prieteni. Aveam jocuri. Aveam zâmbete și energie. Aveam visuri multe. Aveam libertate.

Astăzi… avem telefoane mobile, tablete, ipoduri, internet, malluri în care merg copiii de 11-12-13 ani și stau la taclale la KFC sau la Mc… astăzi avem de toate, dar ne lipsesc zâmbetele. Ne lipsește libertatea copilăriei. Copiii de astăzi nu au copilăria pe care am avut-o noi. Ei nu sunt liberi. Copiii din generația actuală nu mai fac mișcare. Și nu este vina lor!!! Dar în fine…

Dragilor, cei ce faceți parte din generația nouăzecistă, învățați-i și pe ăștia mici de astăzi ce înseamnă libertatea! Și vă rog, să nu uitați niciodată ce copii fericiți și privilegiați ați fost! Întotdeauna să fiți mândri de copilăria voastră!

 

Sursa imaginii: Pinterest.com

Dor de oameni dragi

Mă uit în spate și îmi dau seama că eu, de fapt, sunt oamenii care au fost langa mine de-a lungul vremii. Copilăria mea înseamnă de fapt oameni. Copilăria mea, leagănul ființei mele, înseamnă zâmbete dragi, cuvinte calde, ocrotire, mângâieri și flăcări în priviri. Înseamnă libertatea de a visa cu ochii deschiși.

Mă uit în spate și-l văd pe tataie Verzea cu un tort micuț de ciocolată în pragul ușii noastre.. Este ziua mea, tocmai am împlinit câțiva anișori, iar bunicului i se poate citi fericirea pe chipul parcă veșnic tânăr. Nu l-am văzut niciodată trist. Zâmbește întotdeauna și ni se adresează frumos, politicos, cu “tăticule”, “Cristinel” etc… Îi arăt desene făcute de mine și mă laudă, deși în mine nu se odihnește vreun talent deosebit. (Astăzi mi-aș dori să pot fura de la el meserie, să mă învețe să pictez, să desenez, să scriu mai bine…)….

Privind în bucătărie, îl văd pe tataie Sofronie mâncând ușor două ouă ochiuri, în timpul uneia dintre puținele și scurtele vizite pe care ni le făcea. Mă ia din nou de urechi, așa cum obișnuia, spunând că să o ascult pe mama, să fiu cuminte, să nu fiu obraznic… Are mâinile obosite și pline de semne, de la munca grea de acasă de la el, din Teleorman…. Se ridică rapid de la masă, își ia căciula de astrahan și cojocul, după care pleacă… Astăzi parcă mi-e dor să mă mai ia de urechi…

Mi-e dor de oamenii ce mi-au format și modelat sufletul. Mi-e dor de copilărie și de momentele de atunci… Mi-e dor de acele zâmbete…

%d bloggers like this: