Indiferent că mai este printre noi sau a devenit indiferent, cu ce scriitor sau om de cultură ați vrea să fiți sau să fi fost prieteni? Eu îmi doresc să fi fost prieten cu Emil Cioran, Nichita Stănescu și George Bacovia. Mă rezum doar la trei, căci ar fi cu siguranță mult mai mulți…
Voi ce prietenii ați vrea să legați sau să fi legat?
Sursa foto: Pinterest.com
Un pasaj de “pe culmile disperării”…
Dragilor, iată ce m-am gândit: De vreme ce acest blog este unul dedicat sufletului, în special poeziei, chiar dacă nu neapărat în versuri – căci poezia nu înseamnă doar versuri, ci sufletul în general este o poezie, dacă știm să trăim frumos -, am ajuns la concluzia că ar fi interesant să punem mână de la mână, sau poate suflet de la suflet, și să strângem câteva – de fapt cât mai multe – poezii, creații proprii. Mecanismul acestui “joc” este cât se poate de simplu – eu postez o strofă compusă de mine, iar voi postați în secțiunea de comentarii creațiile voastre. Nu contează că sunteți sau nu foarte talentați în arta poeziei, nu contează că scrieți poezii de dragoste sau sociale, triste sau vesele, nu contează dacă postați o strofă de patru, opt sau douăsprezece versuri – contează doar să hrănim spiritul poetic care, după părerea mea, se află în noi toți. Repet, dacă știm să trăim frumos, sufletul nostru este o adevărată poezie. Ce ziceți, vă băgați la joc? Vă aștept cu drag:)
Încep eu, cu o strofă dragă mie:
Iubito, ne-ngroapă amurgul,
cădem amândoi în non-verb;
acum, că nu bate nici vântul,
tăcerile noastre converg.
Tu să nu te tragi cu mine de şireturi, întrucât eu mă port desculţ.
Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut, ultima literă – de asemeni; numai trupul cuvântului e în prezent.
Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este talpa care plânge, ochiul călcâiului care plânge.
Noi ne-am născut în timp ce mamele noastre răcneau de durere.
Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.
Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.
A te înfrâna, a te abţine, e primul semn al civilizaţiei lumii… Piramida s-a abţinut să devină munte!
Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.
Auzi, bă, Gore, ei o să rămână nişte ziarişti toată viaţa, noi o să rămânem poeţi toată moartea!
Pe pământ tot ce există are nevoie din când în când să plângă.
A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.
Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă! 
De poeţi numai de bine, ca să zicem aşa.
Îndrăgostiţii sunt pietoni ai aerului.
Locuiesc în trupul meu cu chirie.
Suntem ceea ce ne amintim.
Perfecţiunea nu atrage atenţia.
Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare.
Suntem ceea ce iubim!
Nimic mai actual, de fapt, decât viitorul.
(Am îngroșat citatele care mi-au plăcut cel mai mult)
Astăzi am descoperit că, în tinerețe, înainte de a fi devenit actor, Anthony Hopkins a compus un vals pe care i-a fost frică să îl audă. A scris notele pe foaie și le-a lăsat să doarmă în necunoscut pentru 50 de ani, până când acesta l-a rugat pe André Rieu să interpreteze alături de orchestra lui valsul respectiv. Cum s-a dovedit a fi acest vals? Extraordinar! Superb!
Vă las să vă bucurați!
Păcat că astăzi nu mai găsesc acele scăunele… Probabil că nici măcar Cișmigiul nu rămâne nejefuit…
“Îngerul blond”…
Izbucniri 