Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: cuvinte

Reverse sinking

E ora 7. Sting lumina, aprind televizorul, trag fotoliul și aproape că mă prăbușesc. Țin piciorul drept sprijinit pe unul dintre brațele fotoliului, iar piciorul stâng pe podea. Las capul ușor pe spate, trag aer în piept și ascult știrile. Nimic nou, sticla transmite aceeași depresie de fiecare zi… Aș mânca, dar mă simt prea obosit. Nu mă pot ridica. Dau volumul la minim și las imaginea să ruleze pe ecran, doar să mă simt mai puțin singur. Mă întind invers, cu capul în jos și picioarele sprijinite pe spătar și privesc tavanul. Urmăresc un fluture care zboară bezmetic în jurul lustrei. Îmi imaginez un dans contemporan – tavanul este podeaua pe care fluturele își strigă drama de a fi aflat faptul că nu va mai apuca răsăritul următor. Mă întreb, oare dacă ar fi putut citi, i-ar fi plăcut Cioran?!
Închid ochii și tac. Aud doar câțiva pași mici, dincolo de propria-mi barieră fizică. Par să-și fi găsit o oarecare cadență. Mă predau unei explozii de întuneric și mă ofer ca trofeu mie însumi, spre a fi pus în vitrina unui vis.
Dintr-odată, sunt în ocean. Mă aflu sub nivelul apei, dar nu par să mă scufund, ci sunt cumva suspendat. Se pare că există un motiv pentru care sunt născut în zodia racului, căci pot respira fără probleme… Îmi mișc brațele și picioarele și încerc să îmi dau seama ce se întâmplă. Mă privesc pe mine însumi și sunt îmbrăcat de parcă m-aș afla în munți – am un palton gros, mănuși, pantaloni lungi, bocanci, căciulă și fular. Nu înțeleg ce se petrece. Simt totuși că îmi este frig. Continui să înot, neștiind către ce mă îndrept. Știu doar că aș vrea să mă întorc acasă, să mai prind un ultim spectacol al dansatorului de pe tavan…
Trec câteva minute și observ ceva ce seamănă cu o scară, un fel de portal către un nivel superior. Îmi zic că asta trebuie să fie șansa mea…
Urc treptele și mi se face tot mai frig. Lumina devine mai slabă, iar senzația de scufundare începe să pâlpâie ușor. Măresc intensitatea mișcărilor și încep să caut posibile indicii. Ce naiba caut eu aici? Trece pe lângă mine o pisică de mare. Un pic mai în față, un rechin pare să care provizii într-o sacoșă de plastic. Bineînțeles, neavând brațe, o ține agățată de aripa dorsală. Mă îndepărtez încet, fără prea multă agitație, sperând să nu fiu văzut.
La 10-15 metri depărtare apare o a două scară. Urcând, atmosfera se întunecă din nou, de parcă aș urca în jos, spre fundul oceanului.. Aici mă înconjoară câteva broaște țestoase destul de mari. În mod ciudat, par să se ascundă în carapace de fiecare dată când încerc să le privesc… Întâmplător, observ că pe carapace apare, foarte discret, simbolul unei flăcări. Îmi aduc imediat aminte de drama suferită să continentul Australian. Mai mult de un miliard de suflete au dispărut precum un fulg de nea sub privirea unei raze de soare…
Resimt o oboseală destul de puternică și frigul mă face să încep să tremur. Mă agăț de încă o scară, de data aceasta mult mai mică decât celelalte două. E aproape beznă. Simt că nu mai pot respira, încep să mă sufoc. Aud un sunet străin în dreapta mea. Reușesc să disting un fel de fortăreață făcută într-o mică stâncă plutitoare. De jur împrejur, câțiva delfini joacă un fel de leapșă. Înăuntrul fortăreței, un pui de delfin se izolează. Încerc cu ultimele puteri să mă apropii, dar nu pare să dorească să părărească confortul propriilor validări… Dacă e prea mic? Dacă ceilalți vor râde de el că înoată un pic strâmb? Dacă nu va ști să se adapteze? Dacă nu este destul de amuzant pentru a fi la fel de fericit precum copiii din fața micului său ascunziș? Mă decid să fiu un pic mai radical, până la urmă nici nu știu cât mai rezist aici… Distrug o bucată din stâncă și reușesc să fac puiul de delfin să iasă, mai mult de frică, e drept.. Nu trece prea multă vreme și începe să facă un adevărat spectacol, cu tumbe și casacadorii, cum probabil nu știa că poate face…
Leșin, dar nu înainte de a simți o zdruncinare puternică. Delfinii adulți mă imping, parcă mulțumindu-mi…
Prin ploapele-mi grele, simt o lumină căutându-mi retina. Plutesc deasupra oceanului, nu foarte departe de mal. Sunt complet dezbrăcat, iar de picioare îmi stau prinse câteva alge. Plaja este pustie, așa că profit de moment și încep să ies. Dinspre faleză se aude melodia “If tomorrow never comes”.
Cu 5-6 pași rămași până la atingerea nisipului, un val imens mă cuprinde și îmi trezește toate simțurile. Deschid din nou ochii. Sunt întins pe fotoliu, cu picioarele în sus, rezemate de spătar, iar prietenul meu dansator pare să doarmă.
Mă întind și eu în pat. De mâine voi fi un mic delfin, iar dacă tumbele și cascadoriile mele nu vor fi perfecte, voi fi totuși fericit că sunt ale mele.

PS: Cred că fluturele se ascunde în noi toți, fiecare dintre noi purtând în interior un dans prin care ne strigăm dramele. Doar că unii aleg să împărtășească dansul, iar alții aleg să îl trăiască singuri, precum un ștreang pe care îl strâng tot mai tare și mai tare în jurul gâtului…

Gând CXC

O viață lipsită de suferință nu poate și nu merită a fi trăită. Moartea ar părea astfel insuportabilă…

Gând CLXXXVII

Spune-mi doar ceea ce știi că vreau să aud. Pentru a auzi ceea ce îmi ascunzi, este suficient să taci.

Gând CLXXXV

Ni se recomandă să mâncăm fructe pentru o viață sănătoasă (pentru a ține moartea cât mai departe), deși se pare că am devenit muritori tocmai din cauza unui fruct…

Vituperarea psihozelor insolent exortate

M-am îndrăgostit la un moment dat de starea de euforie lirică pe care mi-o dădeau singurătatea, inadaptabilitatea, necomplementaritatea unghiurilor de vedere dintre interior și exterior. Am realizat că tristețea aduce cu ea inspirație. Ca și cum, murind, prindeam alte contururi, izbucneam într-un bum metafizic ce se prelingea prin mina pixului și colora funebru și totuși îngrijit foile existenței pe care alegeam să o împart în jurul meu. Eram conștient – am fost întotdeauna conștient – de gravitatea cuvintelor pe care le foloseam. Eram conștient de factura lacrimilor pe care le aruncam cu fervoare în obrajii psyche-ului propriei mele literaturi, pe care o cream spre a atinge granițele cât mai multor continente afectate de aceleași psihoze ce pe mine mă obsedau. Mă simțeam un continent aparte, departe de orice apă și totuși departe de orice pământ străin. Un fel de continent suspendat. Am creat sute sau mii de alter-ego-uri, pentru a îngriji nevoia de exteriorizare a înclinațiilor mele spre dramă.

Astăzi, când sunt o entitate ce a gustat din licoarea fericirii preacăutate, când sunt un fir de praf ce a reușit să se așeze pe pantofii îmbrățișărilor pe care nu le cunoscusem niciodată, îmi dau seama că de fapt nu știam nimic despre rătăciri. Nici despre descompuneri. Nici despre psihoze. Le ordonam după bunul plac și îmi transformam astfel marasmul în idol.

Și m-am lovit de durere. Și i-am simțit fiecare canin înfingându-se în carnea mea obosită de viscol. Poate că am înfrumusețat prea mult decăderile metafizice, dar și pe cele fizice. Poate că nevoia de a nu fi doar un alt nimeni mi-a anulat nevoia de introspecție. Încep așadar, într-un niciodată prea târziu, să văd adevărata dimensiune a cuvintelor și să rezerv ceva mai mult timp pentru nevoia de contemplare, ca răspuns la nevoia de prolixitate.

Vituperez în cele din urmă starea catatonică în care centrul ființei mele se afla în raport cu centrul universului real.

ZOE_0120_5

Fotografia a fost realizata folosind un “haos” intenționat, din dorința de a surprinde luminile într-un mod cât mai interesant. Se pare că am fotografiat înălțări spre Cer…

Gând CLXXIII

Nu am mai scris de foarte multă vreme. Adevărul este că nici pe Cioran nu l-am mai citit în ultimul timp. Nu iese fum fără foc se pare…

Gânduri la malul lumii

Viața este aici. Privim orizontul albastru și suspinăm ușor, sperând ca timpul ce va trece până la următoarea întâlnire cu marea să se scurgă cu pași rapizi, nevăzuți. Privim copiii albi cu aripi onirice zburând deasupra infinitului, sub pătura protectoare a celuilalt infinit… Am privit pentru prima oară soarele renăscând din repărtările reci. Dansul micilor noștri copii ne-a călăuzit gândurile spre lumi neînchipuite și ne-a asigurat că minunile există. Trăim o minune. Suntem minuni. Ne întâmplăm în fiecare clipă și murim doar atunci când uităm să fim fericiți pentru simplul fapt că suntem… Viața este aici și aici va rămâne… FERICIRE ÎN DOI. ZBOR LIBER. REÎNTÂLNIRI. VALURI. COPII ALBI ÎNARIPAȚI. RĂSĂRIT. ZÂMBETE. TĂCERI. SIMPLITATE. VISURI. CUVINTE. NOI DOI. CER. ÎNGERI. LIBERTATE. (20.04.2015) IMAG2408 IMAG2452 IMAG2630 IMAG2891 IMAG2922 IMAG2417

%d bloggers like this: