Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: cuvinte

Gând CXC

O viață lipsită de suferință nu poate și nu merită a fi trăită. Moartea ar părea astfel insuportabilă…

Advertisements

Gând CLXXXVII

Spune-mi doar ceea ce știi că vreau să aud. Pentru a auzi ceea ce îmi ascunzi, este suficient să taci.

Gând CLXXXV

Ni se recomandă să mâncăm fructe pentru o viață sănătoasă (pentru a ține moartea cât mai departe), deși se pare că am devenit muritori tocmai din cauza unui fruct…

Vituperarea psihozelor insolent exortate

M-am îndrăgostit la un moment dat de starea de euforie lirică pe care mi-o dădeau singurătatea, inadaptabilitatea, necomplementaritatea unghiurilor de vedere dintre interior și exterior. Am realizat că tristețea aduce cu ea inspirație. Ca și cum, murind, prindeam alte contururi, izbucneam într-un bum metafizic ce se prelingea prin mina pixului și colora funebru și totuși îngrijit foile existenței pe care alegeam să o împart în jurul meu. Eram conștient – am fost întotdeauna conștient – de gravitatea cuvintelor pe care le foloseam. Eram conștient de factura lacrimilor pe care le aruncam cu fervoare în obrajii psyche-ului propriei mele literaturi, pe care o cream spre a atinge granițele cât mai multor continente afectate de aceleași psihoze ce pe mine mă obsedau. Mă simțeam un continent aparte, departe de orice apă și totuși departe de orice pământ străin. Un fel de continent suspendat. Am creat sute sau mii de alter-ego-uri, pentru a îngriji nevoia de exteriorizare a înclinațiilor mele spre dramă.

Astăzi, când sunt o entitate ce a gustat din licoarea fericirii preacăutate, când sunt un fir de praf ce a reușit să se așeze pe pantofii îmbrățișărilor pe care nu le cunoscusem niciodată, îmi dau seama că de fapt nu știam nimic despre rătăciri. Nici despre descompuneri. Nici despre psihoze. Le ordonam după bunul plac și îmi transformam astfel marasmul în idol.

Și m-am lovit de durere. Și i-am simțit fiecare canin înfingându-se în carnea mea obosită de viscol. Poate că am înfrumusețat prea mult decăderile metafizice, dar și pe cele fizice. Poate că nevoia de a nu fi doar un alt nimeni mi-a anulat nevoia de introspecție. Încep așadar, într-un niciodată prea târziu, să văd adevărata dimensiune a cuvintelor și să rezerv ceva mai mult timp pentru nevoia de contemplare, ca răspuns la nevoia de prolixitate.

Vituperez în cele din urmă starea catatonică în care centrul ființei mele se afla în raport cu centrul universului real.

ZOE_0120_5

Fotografia a fost realizata folosind un “haos” intenționat, din dorința de a surprinde luminile într-un mod cât mai interesant. Se pare că am fotografiat înălțări spre Cer…

Gând CLXXIII

Nu am mai scris de foarte multă vreme. Adevărul este că nici pe Cioran nu l-am mai citit în ultimul timp. Nu iese fum fără foc se pare…

Gânduri la malul lumii

Viața este aici. Privim orizontul albastru și suspinăm ușor, sperând ca timpul ce va trece până la următoarea întâlnire cu marea să se scurgă cu pași rapizi, nevăzuți. Privim copiii albi cu aripi onirice zburând deasupra infinitului, sub pătura protectoare a celuilalt infinit… Am privit pentru prima oară soarele renăscând din repărtările reci. Dansul micilor noștri copii ne-a călăuzit gândurile spre lumi neînchipuite și ne-a asigurat că minunile există. Trăim o minune. Suntem minuni. Ne întâmplăm în fiecare clipă și murim doar atunci când uităm să fim fericiți pentru simplul fapt că suntem… Viața este aici și aici va rămâne… FERICIRE ÎN DOI. ZBOR LIBER. REÎNTÂLNIRI. VALURI. COPII ALBI ÎNARIPAȚI. RĂSĂRIT. ZÂMBETE. TĂCERI. SIMPLITATE. VISURI. CUVINTE. NOI DOI. CER. ÎNGERI. LIBERTATE. (20.04.2015) IMAG2408 IMAG2452 IMAG2630 IMAG2891 IMAG2922 IMAG2417

Poezia, o dulce boală ereditară

“Și iată noi doi la capete diferite de lume
și-ntre noi polară iubire,
pânza țesută de neștiutele
mele palme către
inima ta
și iată
centrul pământului sunt palmele mele
în care s-a cuibărit
sufletul tău ridicat către soare.”

Citesc cuvintele mătușii mele, pe blogul ei, care a prins de curând glas, și nu mă pot abține să nu zâmbesc în colțul sufletului, mândru și liniștit. Atâta timp cât suntem cuprinși de spiritul poetic, istoria se va scrie singură și atât de frumoasă!

%d bloggers like this: