Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: dans

Adieri

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

Nevoie de tine

Am nevoie de tine, iubito. Nu, nu vreau să îți pictez portretul, însă aș vrea să înfățișez misterul, infinitul, universul ca o entitate nemărginită. De unde să mă inspir, dacă nu din ochii tăi, iubito? În spatele lor se ascunde misterul întregului univers, infinitul în stare pură. Aș vrea, de asemenea, să pictez dorința. Simt că doar privindu-ți buzele de Afrodită voi putea picta focul mistuitor al dorinței. Ea ucide totul în jur – sunt gata să mă descompun în milioane de bucățele insignifiante, doar pentru a-ți fura un sărut din tolba de comori. Nu, iubito, nu vreau să îți pictez nici măcar părul. Vreau în schimb să pictez valurile calme din largul unui ocean din Eden. Cum să fac asta oare, dacă nu privind vântul cum se joacă infantil prin părul tău? Privindu-l, am impresia că sute de șerpi fără chip dansează la cheremul brizei…

Iubito, am nevoie de tine pentru a vedea dincolo de cortina amăgitoare a realității imediate…

Dansul nostru

Emotiv din fire,
mă balansez ușor,
fără să…
ies în decor.
Îți mângâi șoldurile cu
palmele mele uscate
de dor.
Iubito,
vreau să dansăm în…
pianissimo possibile,
să ne scufundăm în
mișcări suave,
să ne iubim în milioane de…
file.
Vreau să-ți îmbrățișez sufletul,
să dăm lumii de știre
că dansul nostru nu e format din…
simple mișcări –
el este
iubire.

Frunze, Culori, Ploaie, Frig, Toamnă

Frunzele cad,
Culorile dansează,
Ploaia mângâie,
Frigul dezmorțește –
miroase a Toamnă.

Furtună – o nouă șansă

Cerul și-a adunat norii deasupra blocurilor noastre din beton vechi, copacii au început să își aplece crengile către pământul din care sunt plămădiți, iar aerul a devenit dintr-o dată respirabil. Avem o nouă șansă, deci. Ploaia nebună care își va arunca cât de curând sufletul asupra noastră ne va învălui în tăcere și cumpătare, în simplitate și frumusețe. Este șansa noastră, întrucât nu ne mai putem ascunde. Măștile ce le purtăm vor cădea de pe chipurile noastre, iar sufletele se vor scutura de păcate și vor purcede pe un nou drum. Vântul ne va prinde de umeri și ne va zdruncina întregul fals echilibru, iar senzația ulterioară va fi cea de zbor. Astăzi nu trebuie decât să stăm cuminți și să admirăm dansul nebun și plin de pasiune al ploii. Să ne bucurăm, deci, de furtună! 

Viscol

Uneori mă uit la viscol și îmi imaginez că fulgii aceia ce dansează haotic sunt sufletele neliniștite ale oamenilor, care se zbat și aleargă în cerc minute, ore, zile în șir, pentru ca apoi să vină soarele și să se așeze cuminți pe pământ. Au nevoie de viscolul lor; acumulează pietricele pe suflete primăvara, vara și toamna, însă iarna se scutură și o iau de la capăt.

Dansul vântului

A fost o nouă zi, o nouă doză de fericire, o nouă porție de speranță, un nou motiv de a zâmbi. Ai fost tu. Am fost eu. Am fost noi. Noi, parcul, copacii, banca și vântul. Ce frumos! Un vânt ce a adus cu el siguranța clipei următoare, bucuria unui zâmbet inocent, candoarea unui „te iubesc” spus din toată inima și convingerea că viața chiar merită trăită. Am fost perfecți. Am fost și suntem. Sunt sigur că vom fi și în continuare.

Iubita mea, când vântul dansează atât de frumos, când aduce cu el toate aceste bucurii, simt că sunt cel mai norocos bărbat din lume. Simt că lumea, în întregimea ei, mi se așază la picioare. Simt că nu mă poate atinge nimeni și nimic. Decât tu mă poți atinge, cu mângâierile tale fine.

Ce frumoasă ești, iubita mea! Astăzi se împlinește fix o lună de când am început să sper că tu vei fi viitorul meu, și tot astăzi îmi văd visul împlinit. Dacă viața ar fi un munte, aș spune, cu siguranță, că am atins vârful. Un fel de Everest, chiar dacă știu că mai avem mult de urcat până la capăt. Mai avem de trecut prin multe, a trecut puțină vreme de când împărțim același suflet, însă parcă a trecut o eternitate. Parcă te cunosc de o viață și jumătate. Ești precum Soarele. În jurul tău se învârt toate planetele. Toate speranțele mele, toate visurile mele, toată fericirea și liniștea mea, toate se leagă de tine. Nu știu dacă voi găsi vreodată cuvintele potrivite pentru a-ți mulțumi îndeajuns de mult, însă voi avea grijă să simți tot ceea ce încerc eu să îți transmit.

Când mă gândesc că acum ceva vreme îmi luam inspirația doar din Bacovia, din întuneric, din noapte, din frig și ceață, iar acum îmi iau inspirația din zâmbete, din cuvinte dulci, din atingeri tandre și „te iubesc”-uri, îmi dau și mai mult seama cât de „vinovată” ești tu pentru ceea ce sunt acum. Îți mulțumesc din suflet, scumpa mea! Te iubesc!

%d bloggers like this: