Poeții se descompun toamna

Ploape de sânge se vor închide din nou peste ochiul numit pământ, iar bocetul norilor se va vedea de la ferestrele prăfuite de trecerea anilor clipelor seci. Poeții își vor ridica penițele și vor vitupera din nou fericirea, împlinirea sau frumosul, revărsând un ocean de fiori reci, melancolici, devastatori peste deșertul cotidianului anodin și monoton. Versurile își vor recăpăta verbele și virgulele, ființe se vor transfigura și descompune spre a renaște din flăcări mai arzătoare decât iadul necuvintelor scăldate în întuneric, cimitirele vor rechema toți pașii rătăciți și le vor oferi liniștea după care tânjesc toți cei cu degetele tocite de prea multe strofe plânse pe umerii Timpului.

Doamne, cât de dor îmi este de anotimpul pleoapelor de sânge!

(În anotimpul pleoapelor de sânge, traiectoriile gandului sunt infinite)

Advertisement

Suferință, boală și poezie

“Simt cum trebuie să mor din cauza vieții[…]” – Emil Cioran

De-aș putea aduna la un loc sângele vărsat de-a lungul vremii de toți supușii versului, probabil aș aduce la lumină, într-un tablou imens, suferința întregii lumi, de la facere și până în zilele ultime ce vor urma… 

Cât de puternice trebuie să fi fost zvârcolirile acelor nefericiți care au murit nu în puține cazuri străini de propriul lor psihic, pentru ca regretul, disperarea sau nebunia lor să cutremure și astăzi scoarța sufletului uman, cu o simplă lovitură de virgulă sau punct, de rimă împerecheată sau îmbrățișată, de subiect sau predicat!…

Iubesc cu nesaț tumultul, agoniile, îndoielile, temerile și descompunerile poeților, nu din egoism sau lipsă de compasiune, ci din dorința de a pătrunde în cele mai îndepărtate tenebre ale ființei umane, la rădăcina adevăratelor trăiri, în căminul suferinței, spre a înțelege ce înseamnă cu adevărat viața și moartea. Răspunsurile nu se găsesc în zâmbetele înșelătoare ale celor fericiți, ci în suferințele devastatoare ale celor schingiuiți de demonii întunericului.

În viață, doar suferința și boala sunt adevăruri veșnic valabile și irefutabile. Suferința și boala vin aproape de fiecare dată pe neașteptate, ca un uragan. Viața însăși este o boală, dacă gândim că murim din cauza ei…

Sursa imaginilor: Pinterest.com

Gând CLVIII

Scriitorul – sclav al propriei sale descompuneri.

Scriitorul nu poate și nu are voie să existe în afara propriei sale descompuneri.

– Raznări –

Dorință indomptabilă de libertate. Reiterez declarații de război și visez ceea ce lipsește până și din orizontul visului. Dezechilibrul m-a aruncat în temnițe lugubre ale descompunerii, iar marasmul m-a învățat să mă complac. Abuzuri reci se petrec asupra fiecărei celule rămase în organism, asupra fiecărui neuron încă stabil, asupra fiecărui centimetru pătrat de ființă încă neatinsă de vituperațiile nimicului.

Alerg. Oriunde. Probabil că nicăieri. Și totuși, undeva. Altundeva. Plonjez în necunoscut. Ceea ce cunosc m-a ucis cvasitotal…

Gând CLIII

De aș putea materializa vocația propriei descompuneri!…

Dezabuzare

Umblu desculț pe o alee crestată de biciul unui viscol venit din neant și mă opresc undeva pe margine. Catatonie. Simt fiecare celulă a gerului izbindu-mi trupul cu ura sclavilor din Georgia secolului XIX. Un marasm inefabil se prelinge pe ceea ce altădată se numea suflet; sau psyche, dacă ne întoarcem cu fața către greci… Descompunerea și-a părăsit spațiul oniric și a atins apogeul, călcând sfidător peste cadavrul ce încă se mai erijează în vietate… Frivolitate de o insolență patibulară…

Aritmetica descompunerii

Îmi simt trupul izgonit din trăsura timpului și a materiei. Aud culori rostogolindu-se într-un curcubeu funebru într-o zare îndepărtată și mult prea rece. Pașii au uitat să mai lase urme de data asta, iar pământul îmi zâmbește demonic atunci când îl calc ca un zevzec, fără vreo matematică anume. Din când în când, îmi reînviez fragmente dintr-un trecut ce pare să nu fi existat niciodată, dar îl reneg în clipa imediat următoare, spre a nu cădea în păcatul unei autodistrugeri melancolizate. Mi-e frig și vid; privesc nevăzutul așa cum ar privi un bețiv cărările ce-l duc spre oriunde și totuși spre nicăieri. Mă descompun treptat și mă las devorat de timp și vânt. Eu nu mai sunt. Eu nu mă mai simt…