Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: despartire

Reverberații autumnale

E prea târziu ca să te știu
cuvânt al necuvintelor mele…
Iată cum îmi sapă ploaia-ncet
între gând și carne necuprins deșert
într-un anotimp unde se poate
să vânezi, să cânți sau să sfidezi o moarte!
Ochii nopții ne-au adus descântec
pentru rănile arcuite-n cântec
să te regăsesc într-un târziu cuminte
Dumnezeu al păcii și cuvânt între cuvinte…

Asfaltul primește zeci de cununi de flori, pământul mii de lacrimi înfierbântate de dorul unui zâmbet ce a încetat prea devreme să mai cuprindă chipul zilelor noastre, iar versurile tremură și se desprind rând pe rând de pe portativul liric, lăsând în urmă o tăcere adâncă precum oftatul unei virgule. Durerea i-a furat liniștea, boala i-a furat somnul, realitatea i-a furat visurile, viața i-a furat timpul.

Am rămas noi. De acum, îi vom mai vedea zâmbetul doar de la fereastra gândurilor noastre…

Clopotul lumii plânge – se mai aud doar câteva REVERBERAȚII AUTUMNALE, așa cum îi plăcea ei să spună…

Plecare

Într-o toamnă voi suna din corn de veac balada
celor care vor ca într-un imn cu mine
să alunge din pupilele lor strada
cu noianul ei de grețuri citadine.

De la Soare-Apune, sau din Răsărit
vom urca spre înălțimi, pe căi deșarte,
să atingem asprul duh împodobit
cu lumini țesute dintr-o nouă carte…

(Ernest Verzea – “Îmblânzitorul mușcătoarelor neliniști”, 2002)

În prefață, autorul, bunicul meu și totodată tatăl mătușii mele Marie-Beatrice, spune: “Fiicei mele Marie-Beatrice, care, cu toate apăsările anilor, iubește încă poezia.”

Ca un blestem, cu părere de rău și dor imens deja, va trebui ca în curând să adaug:”[…]care, cu toate apăsările anilor, a iubit poezia

Timpul nu mai are răbdare…

Mă tem că nu voi avea destul timp

Mă gândesc, iubita mea, că nu voi avea destul timp. Nu voi avea destul timp să îți spun “te iubesc” de câte ori mi-aș dori, nu voi avea timp să dovedesc îndeajuns iubirea-mi, nu voi avea timp să urlu toate tăcerile ce se ascund în mine, nu voi avea timp să tac toate cuvintele pe care nu le pot rosti, nu voi avea timp să te privesc îndeajuns de mult, nu voi avea timp să îți mângâi chipul pentru un infinit de clipe, nu voi avea îndeajuns timp încât să fiu etern alături de tine, nu voi avea timp să îți recit poezia tuturor gândurilor și trăirilor mele, nu voi avea îndeajuns timp încât să spun vreodată “acum pot să mor liniștit”, nu voi avea destul timp pentru a avea grijă de tine așa cum îmi doresc…

Știi, m-am tot gândit – clipa finală va veni oricum, fie că o dorim sau nu, fie că o așteptăm sau nu, fie că suntem sau nu conștienți de acest lucru. Într-o zi vom renunța și la ultima clipă… Și cel mai teamă îmi este că nu voi fi conștient și nu voi putea fi capabil să îți spun exact ceea aș vrea să îți spun în acea ultimă fărâmă de timp. Mi-e teamă să plec, să las sângele să se oprească din a mai curge prin venele mâinii cu care îți țin strâns mâna… Suntem sortiți ca la un moment dat să strigăm în van… La sfârșitul clipei finale, unul dintre noi va striga, în timp ce celălalt va tăcea…definitiv. El nu va mai auzi nici măcar un simplu “te iubesc”. Nici măcar un umil “îmi pare rău”. Nici măcar “rămâi cu bine”. Nici măcar “ne vedem dincolo”… Mă tem că la final vom fi precum Jack și Rose, iar unul din noi va pleca înainte să fi spus măcar “adio”…

Să nu uiți niciodată, iubita mea, oricând voi pleca, voi lăsa în spate o dragoste infinită pentru tine. Te-am iubit întotdeauna, te iubesc și te voi iubi până în clipa finală. Iar după, sper că sufletul meu va ajunge Sus, pentru a avea grijă de tine… Dacă nu voi apuca să îți spun “adio”, gândește-te că nu m-am dat bătut! Gândește-te că sunt încă acolo și că la sfârșitul timpului fizic ne vom reîmbrățișa… Aș vrea totuși ca în clipa ultimă să te îmbrățișez și să-ți șoptesc balada iubirii mele… Și-aș vrea să-nchid astfel ochii, mângâindu-ți părul moale… Și dacă mă gândesc mai bine, eu nu-ți voi spune adio! Nici nu vreau – la urma urmei, nu voi renunța niciodată la tine. Nici măcar în clipa ultimelor priviri. Te voi aștepta și te voi iubi mai departe. Pentru tot restul zilelor universului.

Și-a plecat…

…și-am rămas…

Și mă gândesc că mâinile ei sunt buzele împlinirii sufletului meu… Le sărut încet și simt timpul cum se scurge violent pe lângă noi…

O dimineață rece, un tren ce așteaptă să fugă prin ceață și fulgi micuți de zăpadă, oameni grăbiți, în mijlocul cărora existăm noi, îmbrățișați și înceți, împotriva regulei…

Deja îmi e atât de dor!… Urmează zile în care totul în jur va dispărea – și timp, și spațiu… Doar ea ar putea reda esența existenței, însă nu acum…

Vreau să cred că mai e puțin. Sper măcar să fie mai puțin de o viață de gând…

( Cele mai frumoase cadouri sunt cele simple, care să îmbrace sufletul omului, ci nu trupul! Îți mulțumesc! )

Depărtarea se apropie…

Mai sunt câteva zile până când trenul va lua cu el liniștea și iubirea ei… Vor urma câteva zile goale, zile ce vor părea decade sau chiar secole… Îmbrățișarea va fi atât de puternică, atât de sinceră, atât de fierbinte în clipa dinaintea depărtării, iar senzația de după va fi exact la antipod… Va fi o senzație de vid, de goliciune, de neant, de nimicnicie. Dar nu-i nimic, căci același tren, după câteva secole, pardon, zile, îmi va aduce liniștea și iubirea ei înapoi. Ah, și cât de dulce va fi revederea atunci!…

Dialog la cimitir

– Era atât de tânăr! Mare păcat de el!…

– Ce am mai putea spune?! Niciodată nu știi ce va fi mâine…

– Mă gândesc că îl cunoșteam de când era mic copil…

– Așa este! Cu toții îl știam de mic, era un om cu adevărat bun…

– Mi-aduc aminte cum îmi spunea mereu: “Tanti, o să ajung eu acolo și o să fac eu aia și o sa reușesc ailaltă”…

– Și s-a ales praful!…

– Știi, m-a pus pe gânduri treaba asta… Toată viața ne facem planuri, gândim cum o să fie mâine, poimâine, peste doi ani, ne imaginăm în mii de locuri, dar uităm de prezent. Și ajungem dintr-o dată în fața morții și ni se taie respirația; nu mai sperăm la nimic, nu mai dorim nimic, nu mai cunoaștem nimic, nu mai putem face nimic…. Cel mai bine e să îți trăiești viața. Să te bucuri și să mulțumești pentru fiecare clipă care îți este dăruită aici, jos. Viața nu este un cumul de ani; viața este un cumul de clipe primite în dar. Ce facem cu ele, este responsabilitatea noastră. Mă gândesc la băiatul ăsta, de ce folos îi sunt acum toate planurile pe care le avea? De niciun folos!… Uitase să-și conștientizeze prezentul și s-a stins căutând ceea ce nu avea, în loc să prețuiască ceea ce avea…

Trăiește-ți viața și bucură-te de prezent, omule! Și nu uita să fii recunoscător!

Eram noi doi și gara

Era o gară, eram noi,
vedeam emoțiile cum umblă;
ne sărutam cât să ne-ajungă
pân’ vei veni acas’, ‘napoi.

Și te priveam în ochi, cu drag,
vroiam să nu te las să pleci;
ne încălzeam mâinile reci,
ne sărutam în tren, în prag.

……………………

Te aștept cu drag înapoi, scumpa mea!

Mă bucur, oricum, că petreci sărbătoriile alături de familie! Te iubesc!

181220125064