Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: destin

Uneori happy-ending-ul devine doar un vis.

Într-un colț de lume, un om visează răsărituri și apusuri. Visează valurile mării izbind furtunos plaja caldă, nisipul fin… Visează pescărușii cu chipuri de îngeri… Visează zâmbete, libertăți, împliniri, suișuri și coborâșuri, destinații frumoase, mâini cuminți de copii, culori, sunete plăcute, nesfârșituri fără de sfârșit… Câteva momente mai târziu, același om deschide brusc ochii în fața unui coșmar. În jur se aud urlete, plânsete, iar tot ceea ce în era prezent în vis, dispare fără urmă. Asfaltul este mult prea rece. Oamenii sunt neputincioși. Viața este mult prea scurtă. Noi suntem mult prea mici. Mult prea devreme, pe un pat de spital, toate visurile ce ar fi putut urma….se risipesc precum valurile acelea care se izbesc de stânci, precum apusurile și răsăriturile care fug unele de celelalte… Acolo, în camera mult prea mica, colorată mult prea puțin, nu se mai poate privi decât Cerul. Mai jos de Cer este imposibil…. la propriu! De s-ar fi putut să nu existe astfel de momente!… O viață se spulberă în câteva clipe. Somnul nerăbdării și entuziasmului s-a transformat în insomnia unei realități de acum încolo mult prea severe… S-au dus! Au fugit departe… Căminul, cariera, călătoriile, familia, copiii… Iar dacă ar fi existat copiii, ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu îi mai putea îmbrățișa niciodată sau de a nu îi mai putea însoți niciodată, la grădiniță, la școală sau la cununie? Ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu le mai putea atinge niciodată chipul? Mai bine că nu au venit mai devreme copiii!… De acum încolo, cu toată durerea lumii în suflet, nu ar mai fi putut nimeni să le deschidă ușa… Suntem atât de mici și singuri! Și totuși, apreciem întotdeauna mult prea târziu ceea ce avem… Uităm să privim soarele sau refuzăm să o facem, căci ne dor ochii, iar la final ne rămâne doar întunericul. Și rămânem acolo, în întuneric… Uneori happy-ending-ul devine doar un vis……..

Sursa imaginii: Pinterest.com

Poezia nu iartă pe nimeni

Poezia este a celor ce au nevoie să moară pentru a rămâne vii…

Probabil cel mai bun motiv pentru care iubim poezia este acela că menține actuală legătura noastră cu viața, care este, de altfel, singurul motiv și singurul vinovat pentru moarte…

Existența noastră nu este decât o poezie. O poezie ce se sfârșește în clipa în care o ultimă lacrimă se va fi risipit la căpătâiul unui mormânt…

Ne naștem fără niciun talent. Pe măsură ce creștem, învățăm să citim și să scriem, învățăm să plângem, să zâmbim, să sperăm, să iubim, să suferim. Un lucru este sigur – oricât de tare am cunoaște limba prozei, limba în care vorbesc fericirea și iubirea, în clipele ultime nu vom mai cunoaște decât un idiom – acela al poeziei, care este specific suferinței și singurătății; căci dincolo de orice consolare, moartea înseamnă suferință și singurătate…

Gând CXIX

Îmi place să cred că în clipa în care ai apărut mi-am găsit gara spre care înaintam fără să știu dacă există….

Trenuri și iubiri

Pe șinele destinului,

două trenuri înaintează fără sens,

pierdute,

fără să știe în ce gări trebuie să se oprească;

după o vreme,

șinele pe care merg se intersectează din senin,

fără vreun avertisment;

dar,

ca o întâmplare a aceluiași destin,

ambele trenuri refuză să se oprească

și astfel să continue drumul unul în spatele celuilalt –

în acel moment,

unul dintre ele se transformă în locomotivă –

acea locomotivă ce îl va conduce pe celălalt cu grijă

spre gări ce altfel nu ar fi existat.

Sursa imaginii: Pinterest.com

Trebuia să te găsesc pe tine ca să fiu fericit

Uneori e greu. Alteori simțim că plutim, că suntem trași spre Cer de îngeri frumoși. Sunt momente în care ne ascundem chipul în palme și sunt momente în care podul unei palme ne sprijină visele. Sunt momente în care visăm cu ochii deschiși, cu sufletul țâșnind ca un copil din retinele noastre anesteziate și fierbinți…

Mă gândesc că am fost creați cu un scop, acela de a găsi ceea ce ne trebuie pentru supraviețuire. Mai mult de atât însă – pentru a fi fericiți. Unii oameni trebuie să găsească faima. Unii au nevoie de bani. Alții sunt în căutarea iluziilor care să le știrbească un pic condiția funebră… Eu… Eu am nevoie de dragoste.

Mă gândesc, iubito, că Doamne-Doamne a știut El ce face. În momentul în care am pășit în lumea exterioară, am plecat în căutarea ta. Eram al tău încă dinainte de a mă fi născut. Acesta era scopul meu, să te găsesc. Astăzi sunt al tău. Am fost întotdeauna al tău și voi fi întotdeauna al tău. TREBUIA SĂ TE GĂSESC PE TINE CA SĂ FIU FERICIT. Nimic altceva nu mi-ar fi putut aduce fericirea. Poate, cel mult, mi-ar fi anesteziat existența, să nu simt pustiul…

Te iubesc!

Gând LXXX

Ești izvorul destinului meu!

George Bacovia – Noapte de vară

Noaptea-ncet, ticnit se lasă –
Poezie, sau destin –
Lunca urcă, somnoroasă, –
Vino, vin!

Este linişte, răcoare,
Codrul e de farmec plin –
Pe sub teii încă-n floare, –
Poezie, sau destin.

În suavele parfume
Poezie, sau destin –
Ori pe unde-ai fi în lume, –
Vino, vin!

Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin –
Ah, ce clară noapte-albastră, –
Poezie, sau destin.

%d bloggers like this: