Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: detalii

Intersecția lacrimilor

O fotografie astăzi, pentru cerneala ce se va așterne mâine pe hârtie…

bvrhy

Pasiune

Îmi place să caut detaliile, îmi place să văd sufletul a tot ce este, așa că iubesc fotografia!

Simplitate de neînțeles

“Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles”…

…, zicea Nichita Stănescu cândva. Într-adevăr, totul este simplu. Totul este la îndemâna noastră. Absolut totul. Iubirea, pacea, liniștea, împlinirea, natura, absolut totul este simplu, însă din păcate ne-am obișnuit să tratăm viața cu frică, cu superficialitate sau cu reținere, astfel încât până și un simplu surâs ni se pare o povară. Ne-am obișnuit să ne ascundem după fusta unui “nu” chinuit, lipsit de vlagă, în spatele unor paravane ce sunt, din câte se pare, menite să ne ascundă adevărata identitate, adevăratele trăiri, teama de a fi noi înșine. Am uitat să spunem “mulțumesc” sau “te iubesc”, am uitat cum arată o oră de meditație alături de noi înșine, am uitat gustul simplității. Ne-am obișnuit – greșit – să avem așteptări din stânga și din dreapta – și inevitabil, să fim dezamăgiți -, să așteptăm ca cei din jurul nostru să facă primul pas, să ne uităm în grădina vecinului înainte să ne uităm în a noastră și să înșelăm bunătatea celor din jur pentru a căpăta noi înșine avantaje. Ne-am obișnuit să căutăm imposibilul, să aspirăm la obiecte, să ne agățăm cu dinții de material, să urâm oamenii sinceri, să adulăm modelele create de media – care sunt, de altfel, special create pentru a îndobitoci poporul – și să ne certăm cu cei din jur din cauza celor mai mici și mai neînsemnate greșeli. Ne-am obișnuit să vorbim despre cum era atunci și cum e acum, despre ce făceau ăia și despre ce fac ăștia, despre ce țoale și-a mai luat aia sau despre ce mașină și-a mai luat ăla. Ne-am obișnuit să punem binele și răul în balanță în funcție de standardele create de alții. Ne-am obișnuit să trăim singuri, din teama de a nu ne fura alții liniștea – care de fapt e o închisoare -, ne-am obișnuit să refuzăm orice sfat, fie el oricât de util, ne-am obișnuit să ne rugăm DOAR la biserică și doar când avem probleme, ne-am obișnuit să ne jucăm cu viețile noastre și ale celor din jur precum cu niște păpuși. Ne-am obișnuit să întrebăm zece vecini ce părere au despre un anumit lucru, înainte de a decide dacă nouă înșine ne place sau nu. Părerea noastră a devenit tot mai neglijată. Chiar și de noi înșine. Simplitatea a devenit un mit. Pacea a început să fie urmărită cu ajutorul războaielor. Natura ne cere ajutorul, iar noi o batjocorim. Ne-am obișnuit să ne impunem standardele în funcție de vârstă. Ne-am obișnuit să ucidem copiii din noi și să purtăm veste antiglonț în fața amintirilor. Ne-am obișnuit să luptăm până la ultima picătură de sânge pentru orice lucru neînsemnat, dar să nu mișcăm niciun deget atunci când o întreagă patrie plânge. Până când? Până când ne mai suportăm atitudinea?

Simplitatea e în noi. Ar fi bine să nu o ascundem, să o lăsăm să zburde în sufletele noastre, să ne călăuzească zi de zi, ceas de ceas. Putem iubi, putem face bine, putem spera, visa, reuși. Putem face orice, atâta vreme cât nu ne complicăm în detalii inutile. Și dacă am renunța la măști….

Și dacă….

Și dacă…

%d bloggers like this: