Suferință, boală și poezie
“Simt cum trebuie să mor din cauza vieții[…]” – Emil Cioran
De-aș putea aduna la un loc sângele vărsat de-a lungul vremii de toți supușii versului, probabil aș aduce la lumină, într-un tablou imens, suferința întregii lumi, de la facere și până în zilele ultime ce vor urma… 
Cât de puternice trebuie să fi fost zvârcolirile acelor nefericiți care au murit nu în puține cazuri străini de propriul lor psihic, pentru ca regretul, disperarea sau nebunia lor să cutremure și astăzi scoarța sufletului uman, cu o simplă lovitură de virgulă sau punct, de rimă împerecheată sau îmbrățișată, de subiect sau predicat!…
Iubesc cu nesaț tumultul, agoniile, îndoielile, temerile și descompunerile poeților, nu din egoism sau lipsă de compasiune, ci din dorința de a pătrunde în cele mai îndepărtate tenebre ale ființei umane, la rădăcina adevăratelor trăiri, în căminul suferinței, spre a înțelege ce înseamnă cu adevărat viața și moartea. Răspunsurile nu se găsesc în zâmbetele înșelătoare ale celor fericiți, ci în suferințele devastatoare ale celor schingiuiți de demonii întunericului.
În viață, doar suferința și boala sunt adevăruri veșnic valabile și irefutabile. Suferința și boala vin aproape de fiecare dată pe neașteptate, ca un uragan. Viața însăși este o boală, dacă gândim că murim din cauza ei…
Sursa imaginilor: Pinterest.com
Izbucniri 