Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: dragoste

Minha amada

Eu nu-ți iubesc doar ochii. Sau buzele. Sau obrajii. Sau fruntea. Sau nasul. Sau bărbia. Sau gândul pe care-l ții cuminte sub straja chipului tău plăpând. Eu îți iubesc întregul. Îți iubesc chipul, îți iubesc mâinile mici cu care îmi sprijini obrajii, îți iubesc părul, căci el îmi iubește degetele, îți iubesc picioarele scurte, căci te asemăn cu mogâldeața aia pe care o visez, care să semene cu tine și care să mă țină de mână în parc, care să îmi lumineze fiecare pas. Îți iubesc vocea, căci mă faci să cred în îngeri, dar îți iubesc și tăcerea, căci mă faci să iubesc tot mai tare să te descopăr și să te admir în același timp.

Iubito, eu nu strivesc corola de minuni a lumii, ci o așez pe toată la poalele ființei tale, drept veșnică recunoștință și neîncetat strigăt de fericire.

Uneori m-am izolat într-o celulă rece și am lovit cu pumnii în pereți, așteptând să iasă vinovații la iveală. Alteori m-am considerat eu însumi vinovat de tot și toate și m-am suit pe cel mai înalt deal, gata să mă las pradă gravitației. Uneori am blamat. Alteori am apărat. Uneori am greșit. Alteori am împlinit. Uneori nu am fost eu. Alteori am fost prea plin de mine. Uneori am fost ghețar. Alteori am fost vulcan. Astăzi am încrederea și speranța că am găsit un echilibru în toate. Nu mai vreau să trăiesc complicat și redundant. Vreau zâmbet, vreau brațele tale în jurul meu, vreau somn de zi și somn de noapte la pieptul tău.

Să mă ierți, copil drag, pentru clipele în care nu am fost cel ce sperai să fiu. Sau pentru clipele în care am făcut ca drumul nostru să pară greu. Sau pentru acele momente când nu am avut răbdare sau înțelepciune. Nu am vrut să te rănesc. Nu am știut să fiu altfel. Eu mă învățasem de prea multă vreme să mă apăr cu garda jos, să privesc durerile și să aștept să treacă. Nu am știut că pot fi puternic. Credeam că trebuie să mă autodistrug pentru a mă pedepsi pentru ceea ce facusem sau nu facusem în viața mea. Nu am știut că scopul vieții nu este să scriem bine despre tristețe, ci să trăim prezentul, cu toate pânzele sus, cu speranță și zâmbet în suflet. Acum știu! Încă mai sper în nesiguranța mea ca într-o zi să îmi spui că m-ai iertat și că este totul ok, chiar dacă mi-ai spus asta de atâtea ori, non-verbal…

Acum știu și aleg să îți zâmbesc mereu. Te iubesc, om drag! Îți mulțumesc că îmi ești!

Para sempre seu, minha amada!

Advertisements

Mai scriem și noi?…

De ceva vreme, mă confrunt cu un fel de criză de identitate. Cei care citesc acest blog de mai multă vreme și-au dat deja probabil seama de acest lucru prin prisma absenței tot mai îndelungate a unor noi articole.

Am creat acest blog acum câțiva ani (prin 2010, cred) și am început prin a posta poezii, poze, melodii… În principiu, chestii triste, căci da, eram trist. În 2012, am găsit ceea ce nu știam că există – liniștea. Am găsit echilibrul, motivul, direcția, sensul, iubirea, frumosul. Aici consider că a avut loc declicul. O vreme am scris despre fericire. Din entuziasm, din beție, din tot ceea ce înseamnă iubirea. Apoi, în timp, am început să simt că, din punct de vedere literar, fericirea nu este un plus. Am încercat să scriu din perspectiva unui alter ego, imaginând diverse ipostaze ale unui eu închipuit, doar pentru a îmi satisface iubirea de dramă, decădere, descompunere, Cioran. Literar, psihic, artistic, plastic vorbind, îl iubesc pe Cioran. Iubesc decăderile. Am considerat și consider în continuare că dacă scrii despre fericire nu te numești scriitor, ci mai degrabă povestitor. Fericirea se degustă, se gustă, se trăiește, se îmbrățișează. Fericirea se cultivă în colțurile gurii. În schimb, frica, deznădejdea, singurătatea, disperarea…se supraviețuiesc. Diferența dintre a trăi și a supraviețui este aceea că în primul caz nu îți dai seama de trecerea timpului. În cel de-al doilea caz, nu știi că mai există și altceva în afară de timp.

Acum, mă gândesc să schimb ceva. Poate că schimbarea este ceea ce am nevoie. Poate că acest blog a ajuns la antipodul incipitului… Am postat atâtea chestii mundane, oarecare, obișnuite, care nu au nimic a face cu sufletul, cu dezechilibrul, cu emoțiile, încât simt că revenind aici nu aș face decât să renovez în stil gotic o casă care păstrează un stroboscop în mijlocul sufrageriei…

Poate mă voi metamorfoza cumva, cândva, spre a atinge din nou culmile cele mai înalte ale liricului și epicului…

Între timp și până la finalul tuturor zorilor ce vor mai fi, mă bucur de fericirea din viața de dincolo de hârtie 🙂

Adieri

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

Gând CLXXXVIII

Pământul din mine iubea Cerul din tine…

Mergând de-a bușilea prin viață

Există trei stagii principale în viață – copilăria, maturitatea și bătrânețea.

Copii fiind, învățăm să mergem, să numărăm, să citim, să scriem, să ne exprimăm cât de cât coerent, să ne jucăm (deși joaca nu cred că se învață, ci mai degrabă se trăiește, în funcție de sufletul fiecărui copil). Învățăm să ne ascultăm și să ne respectăm părinții, profesorii, colegii, prietenii. Învățăm să acceptăm că nu avem întotdeauna dreptate.

Când suntem maturi, ne lovim de zidul responsabilităților. Responsabilitatea de a învăța pentru un viitor mai bun, de a lupta pentru ceea ce ne dorim, de a munci pentru ceea ce avem nevoie, de a fi răbdători, de a ne clădi o familie, de a fi cerebrali, de a ne aduce aminte de greșelile copilăriei și de a le transforma în atuuri.

Ajunși la ușa bătrâneții, învățăm să oftăm. Învățăm să privim mai mult și să sperăm mai puțin. Învățăm să devenim sprijin pentru nepoți, atunci când copiii noștri nu au timp. Bătrâni fiind, învățăm să așteptăm fără să știm ce anume așteptăm. Învățăm să plângem de dorul tinereții și să ne îngrijim de sănătatea pe care altădată o neglijam, din lipsă de timp sau considerând atunci că avem alte priorități…

Mă gândesc mai bine și îmi dau seama că mai există un stagiu în viață – iubirea.

Îndrăgostiți fiind, învățăm să transcendem toate celelalte trei etape. Învățăm faptul că “aici și acum” înseamnă mai mult decât orice altceva. Învățăm să (ne) dăruim. Învățăm să îmbrățișăm, să iertăm, să visăm, să mângâiem, să tăcem, să construim, să zburăm. Învățăm să ne coasem aripi pe care mai târziu să le ținem cu bucurie deasupra capului celuilalt. Învățăm să protejăm. Îndrăgostiți fiind, învățăm să ne jucăm precum un copil, să fim responsabili precum un om matur și să avem înțelepciunea bătrâneții, toate deopotrivă.

Uneori mă port precum un copil. Uneori îmi fac griji inutile. Alteori mă complac și mă victimizez precum un om bătrân. Ce să fac, sunt rac, nu am scăpare. Acum știu însă să iubesc. Și învăț să tratez cu măsură toate cele trei etape principale ale vieții. Îi mulțumesc pentru asta omului special care îmi croșetează zilnic Soarele pe Cer.

 

Al tău copil ce visează să ajungă la maturitate și să nu sufere la bătrânețe, pentru totdeauna!

Gând CLXXXIII

…Să mă îmbrac cu îmbrățișarea ta și să deschid umbrela veșniciei, să rămânem adăpostiți, îndrăgostiți, privilegiați…

De tine

Mi-e dor de ochii tăi,
de buze dulci și moi,
de Cerul fără nor –
de chipul tău mi-e dor

………………….

%d bloggers like this: