Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: dragoste

Mai scriem și noi?…

De ceva vreme, mă confrunt cu un fel de criză de identitate. Cei care citesc acest blog de mai multă vreme și-au dat deja probabil seama de acest lucru prin prisma absenței tot mai îndelungate a unor noi articole.

Am creat acest blog acum câțiva ani (prin 2010, cred) și am început prin a posta poezii, poze, melodii… În principiu, chestii triste, căci da, eram trist. În 2012, am găsit ceea ce nu știam că există – liniștea. Am găsit echilibrul, motivul, direcția, sensul, iubirea, frumosul. Aici consider că a avut loc declicul. O vreme am scris despre fericire. Din entuziasm, din beție, din tot ceea ce înseamnă iubirea. Apoi, în timp, am început să simt că, din punct de vedere literar, fericirea nu este un plus. Am încercat să scriu din perspectiva unui alter ego, imaginând diverse ipostaze ale unui eu închipuit, doar pentru a îmi satisface iubirea de dramă, decădere, descompunere, Cioran. Literar, psihic, artistic, platic vorbind, îl iubesc pe Cioran. Iubesc decăderile. Am considerat și consider în continuare că dacă scrii despre fericire nu te numești scriitor, ci mai degrabă povestitor. Fericirea se degustă, se gustă, se trăiește, se îmbrățișează. Fericirea se cultivă în colțurile gurii. În schimb, frica, deznădejdea, singurătatea, disperarea…se supraviețuiesc. Diferența dintre a trăi și a supraviețui este aceea că în primul caz nu îți dai seama de trecerea timpului. În cel de-al doilea caz, nu știi că mai există și altceva în afară de timp.

Acum, mă gândesc să schimb ceva. Poate că schimbarea este ceea ce am nevoie. Poate că acest blog a ajuns la antipodul incipitului… Am postat atâtea chestii mundane, oarecare, obișnuite, care nu au nimic a face cu sufletul, cu dezechilibrul, cu emoțiile, încât simt că revenind aici nu aș face decât să renovez în stil gotic o casă care păstrează un stroboscop în mijlocul sufrageriei…

Poate mă voi metamorfoza cumva, cândva, spre a atinge din nou culmile cele mai înalte ale liricului și epicului…

Între timp și până la finalul tuturor zorilor ce vor mai fi, mă bucur de fericirea din viața de dincolo de hârtie 🙂

Advertisements

Adieri

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

Gând CLXXXIX

După un ocol de 360 de grade în jurul întunericului, brațele noastre s-au reîntregit în lumină.

And you let her go…

Au fost patru ani și jumătate fantastici. Cu bune și rele, dar fantastici. Au fost patru ani și jumătate în care am învățat să râd (nu doar să zâmbesc), să ajut, să ascult, să iubesc, să creez emoții frumoase, să ofer mai mult decât primesc… Au fost ani care m-au făcut să fiu un om mai bun, mai răbdător, mai așezat.

Ea, a fost o minune. Pentru mine, este prima minune pe care am văzut-o și chiar am simțit-o. Nu credeam că un astfel de om există. Ne-am “lovit unu de celălalt” prin intermediul blogului, prin intermediul poeziilor mele triste, ne-am cunoscut în Herăstrău cu câte o sticlă mică de Coca-Cola în față și ne-am început povestea în Tineretului, sub vraja unui copac care va rămâne special de acum încolo.

Am colorat, am desenat, am dansat, am cântat, am urlat, am tăcut, am râs, am plâns, ne-am îmbrățișat, am clădit amintiri, am adunat apusuri, răsărituri, fericiri, tristeți, speranțe, disperări, începuturi și sfârșituri. Astăzi, ne aflăm în fața ultimului sfârșit. Celui care contează cu adevărat. Și nu pot crede că este adevărat…

După aproape cinci ani de zile, mă văd obligat să învăț din nou să merg, după ce în tot acest timp am fost cărat pe brațe de iubirea și grija unui om care s-a născut pentru a avea grijă de ceilalți. Scriu și plâng. Știu că nu am fost cel mai bun iubit, știu că uneori nu am avut grijă de ea așa cum ar fi trebuit, știu că uneori am fost mai rece sau mai dur în exprimare, dar dorința mea a fost întotdeauna să am grijă de ea. Piticot, am vrut întotdeauna să am grijă de tine și să te fac fericită. Și să mă ierți te rog că nu ți-am mai scris… M-am lăsat păcălit de tristețile mele filosofice și literare și am uitat să trăiesc fericirea reală și importantă… Să nu mă uiți și să nu îți pară rău că m-ai cunoscut!… Te rog din suflet.

Îmi este imposibil să privesc în jurul meu. Biblioteca este pe jumătate goală acum. Toate cărțile tale au dispărut, tabloul frumos cu noi a dispărut, tu ai dispărut. Eu am fost un prost care la un moment dat a obosit și a spus că e mai bine așa… Acum mă rostogolesc și mă zvârcolesc în propriile mele regrete, dar știu că este redundant. Poate este, totuși, mai bine așa…

Patul nu mă mai încălzește, oglinda nu mă mai privește, de pe masă au dispărut bunătățile pe care tu mi le făceai cu atâta drag… La ora 17, când plec de la muncă, nu mă mai așteaptă nimeni în fața scării. Nu mă mai sună nimeni să îmi spună să iau pâine. Nu mă mai sună nimeni să mă întrebe dacă mai întârzii.

Azi nu mai am pe nimeni. Familia este standard. Familia este acolo dintotdeauna. Tu, iubito, nu ai fost niciodată standard. Tu ai fost un premiu. Un trofeu. O minune. Un om pe care îl voi admira și respecta toată viața.

Ai fost, ești și vei rămâne. Te iubesc!

Plâng. Nu mai pot scrie. Rămâi cu bine, om minunat!

 

Gând CLXXXVIII

Pământul din mine iubea Cerul din tine…

Mergând de-a bușilea prin viață

Există trei stagii principale în viață – copilăria, maturitatea și bătrânețea.

Copii fiind, învățăm să mergem, să numărăm, să citim, să scriem, să ne exprimăm cât de cât coerent, să ne jucăm (deși joaca nu cred că se învață, ci mai degrabă se trăiește, în funcție de sufletul fiecărui copil). Învățăm să ne ascultăm și să ne respectăm părinții, profesorii, colegii, prietenii. Învățăm să acceptăm că nu avem întotdeauna dreptate.

Când suntem maturi, ne lovim de zidul responsabilităților. Responsabilitatea de a învăța pentru un viitor mai bun, de a lupta pentru ceea ce ne dorim, de a munci pentru ceea ce avem nevoie, de a fi răbdători, de a ne clădi o familie, de a fi cerebrali, de a ne aduce aminte de greșelile copilăriei și de a le transforma în atuuri.

Ajunși la ușa bătrâneții, învățăm să oftăm. Învățăm să privim mai mult și să sperăm mai puțin. Învățăm să devenim sprijin pentru nepoți, atunci când copiii noștri nu au timp. Bătrâni fiind, învățăm să așteptăm fără să știm ce anume așteptăm. Învățăm să plângem de dorul tinereții și să ne îngrijim de sănătatea pe care altădată o neglijam, din lipsă de timp sau considerând atunci că avem alte priorități…

Mă gândesc mai bine și îmi dau seama că mai există un stagiu în viață – iubirea.

Îndrăgostiți fiind, învățăm să transcendem toate celelalte trei etape. Învățăm faptul că “aici și acum” înseamnă mai mult decât orice altceva. Învățăm să (ne) dăruim. Învățăm să îmbrățișăm, să iertăm, să visăm, să mângâiem, să tăcem, să construim, să zburăm. Învățăm să ne coasem aripi pe care mai târziu să le ținem cu bucurie deasupra capului celuilalt. Învățăm să protejăm. Îndrăgostiți fiind, învățăm să ne jucăm precum un copil, să fim responsabili precum un om matur și să avem înțelepciunea bătrâneții, toate deopotrivă.

Uneori mă port precum un copil. Uneori îmi fac griji inutile. Alteori mă complac și mă victimizez precum un om bătrân. Ce să fac, sunt rac, nu am scăpare. Acum știu însă să iubesc. Și învăț să tratez cu măsură toate cele trei etape principale ale vieții. Îi mulțumesc pentru asta omului special care îmi croșetează zilnic Soarele pe Cer.

 

Al tău copil ce visează să ajungă la maturitate și să nu sufere la bătrânețe, pentru totdeauna!

Gând CLXXXIII

…Să mă îmbrac cu îmbrățișarea ta și să deschid umbrela veșniciei, să rămânem adăpostiți, îndrăgostiți, privilegiați…

%d bloggers like this: