Tăceri convergente

Iubito, ne-ngroapă amurgul…

Advertisement

Ea nu a fost făcută pentru a fi tristă

Mă gândesc tot mai des la zâmbetul ei. Atât de mare este deșertul care s-a întins între ultimul ei surâs și timpul prezent, încât îmi imaginez că este fericită și continui astfel să visez. Nu aș avea cum altfel. Refuz să cred că ea, omul vesel, optimist și vioi, poate cunoaște crizele umane de identitate atât normale pentru toți cei vii, însă nu și pentru ea. Ea nu a fost făcută pentru a fi tristă. Ea a deschis ochii spre a privi în sufletele celorlalți, pentru a privi natura, universul, Întregul, pentru a vedea frumosul din tot ceea ce respiră. Ea nu știe să fie tristă. Ea știe să zâmbească, să se bucure, să spere, să aibă încredere, să glumească, să fie copil. Se pare că știa… Azi, plumbul parcă îi apasă tot mai tare sufletul fragil. Parcă toamna, cu toate ploile și furtunile ei, și-a revărsat toată furia și și-a scuturat toți norii și copacii deasupra câmpiei căpruiului ei… Îmi este tot mai greu să înțeleg paradoxul în care se zbate. Iubește oamenii, însă îi este tot mai greu să se iubească pe sine. Iubește mugurii primăverii, însă refuză tot mai hotărât ideea că ea mai poate înflori. Iubește copiii, însă fiecare urlet infantil o deranjează tot mai mult; parcă îi este frică să mai lase copilul interior la joacă. Iubește, dar se teme tot mai tare de iubire… Are cele mai frumoase aripi, însă parcă a uitat zborul. Tocmai ea, care m-a învățat pe mine cum să mă înalț și cum să privesc în jur…

Uneori mă gândesc că poate în clipa în care m-a salvat s-a compromis pe sine. Acceptând să vindece un suferind, ea, o fire veselă, a devenit bolnavă de tristețea celorlalți. Nemaicunoscând până atunci acele emoții, nu a știut cum să le întâmpine. A devenit victimă fără voie.

Mă gândesc tot mai des la zâmbetul ei. Atât de dor îmi este să zâmbesc!…

Geometrie

Brațele noastre se întâlniseră atunci
și se-aruncaseră la rândul lor
unele în brațele celorlalte,
formând un cerc uriaș
cu raza pornind din suflete
și sfârșindu-se acolo,
în nesfârșitul infinit al timpului nostru.

Fragment (2)

2.

Fragment (1)

Îngerului meu.

Gând CLXV

Aș greși dacă aș spune că trăim o poveste, fiindcă noi nu ne sfârșim niciodată.

Îmi este dor să reînviem la malul izbucnirilor reci

Îmi este dor de ochii tăi frumoși, căprui, calzi, care, deși sunt tot mai triști, nasc fericiri în ochii cu care te privesc mereu fascinat, mereu dezarmat, mereu tăcut, mereu însetat de liniștea pe care nu o pot sorbi decât de pe buzele irișilor tăi cu care îmi săruți ființa…

Îmi este dor să ne desprindem picioarelele și sufletele de pe asfaltul sepulcral și să aterizăm pe nisipul ușor rece și umed de la malul nopții lui septembrie, unde să stăm întinși pe spate, să privim cerul plumburiu și să ascultăm tristețea și singurătatea pe care pescărușii le urlă atât de sfâșietor… Îmi este dor să mi se sfărâme sufletul pe o bucată de hârtie, acolo pe nisip și să visez himere îmbrățișate de realitate…

Mi-e dor de scoicile aspre care gem atât de cutremurător atunci când pășim pe lângă ele cu tălpile noastre ușoare, de copii liberi, parcă strigându-ne să le adunăm pe toate într-un buzunar secret la piept…

Îmi este dor de fiori pe care nu i-am simțit niciodată și abia aștept să reîmbrățișez trupurile reci și ude ce se înalță dinspre depărtări și se izbesc de mal și de stânci, obosite și totuși mereu mândre…

Îmi este dor să reînviem.