Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: drama

The clown who tried to make himself laugh

Consider că cei care încearcă să se adapteze undeva, oriunde, oricând, în orice context, trăiesc o dramă. O depersonalizare dură ce are la bază ideea că “nu sunt destul de bun pentru a fi eu însumi, așa că voi încerca să găsesc o cale de a fi pe placul celorlalți”. Copil fiind, m-am lovit adesea de diverse stigmatizări, etichetări sau pur si simplu răutăți. Eram fie slab, fie timid, fie delăsător, fie distras, fie nepopular, fie oricum altcumva decât s-ar fi așteptat ceilalți să fiu. Și mi-am dorit să fiu plăcut. Nu neapărat iubit, dar măcar respectat și tratat ca parte integrată a grupului. Măcar până la proba contrarie. Nu acceptat, căci acceptarea ar fi însemnat o obligație, ci nu ceva natural. Bineînțeles, au existat excepții – au existat întotdeauna câteva persoane cu care mă înțelegeam, dar și acestea erau, de cele mai multe ori, la rândul lor, persoane “refuzate de grup”.

Mi s-a spus adesea că mă maimuțăresc sau că fac pe clovnul. Mi s-a spus că sunt antipatic, stresant sau, mai finuț, că nu îmi stă bine așa. Toți cei care mi-au spus asta, au avut se pare impresia că îi priveam pe ei și că încercam să îi distrez, încercând să fiu măcar luat drept a cincea roată de la căruță, aia la care te uiți și începi să râzi că e prea strâmbă și se mișcă ciudat. Nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva acel clovn încerca să se facă pe el însuși să râdă… Un clovn înțelege foarte bine ceea ce se întâmplă în jur și simte foarte bine emoțiile privitorilor. Din păcate, de cele mai multe ori, tace. Plătitorii de bilete nu știu că acel clovn poate vorbi, visa sau alerga. La o primă vedere, clovnul este doar un mim șchiop care din când în când face animale din baloane.

Am înțeles foarte bine faptul că nu sunt dorit în grup. Am înțeles foarte bine faptul că ceilalți copii sunt mai populari, mai bogați, mai plimbați prin lume sau pur și simplu mai norocoși. Am înțeles că sunt ignoranți sau că de fapt sunt doar diferiți. Și am acceptat asta. Și m-am îmbrăcat în hainele de clovn, după care mi-am pus peruca și nasul roșu, m-am așezat pe mine, cel care nu eram clovn, pe un scaun alăturat și am început să spun glume, să mă strâmb, să urlu, să dansez ciudat, să fac lucruri care am considerat că pe mine însumi mă vor face să zâmbesc. Și m-au făcut să zâmbesc. Și m-am simțit fericit. M-a întristat doar faptul că oamenii nu m-au lăsat să fiu nici măcar atât. Nici măcar propriul meu clovn nu mai puteam fi. Eram înconjurat de oameni diferiți, cu gândiri diferite, cu sentimente diferite, care nu vroiau să accepte conceptul de clovn interesat de el însuși. Atâta vreme cât nu îi distrezi pe ceilalți, ești nefolositor în hainele de clovn. Iar dacă te duci în fața oglinzii și râzi de și pentru tine însuți, mai devreme sau mai târziu vei fi tras de mânecă și ți se va spune că nu îți stă bine…

Și așa, am început să port ocazional diverse măști de om serios, preocupat de ceilalți sau de lucruri mai puțin frivole, care nu are altceva mai bun de făcut decât să supraviețuiască…

Eu am murit în clipa în care mi-ați ucis clovnul…

Advertisements

Vituperarea psihozelor insolent exortate

M-am îndrăgostit la un moment dat de starea de euforie lirică pe care mi-o dădeau singurătatea, inadaptabilitatea, necomplementaritatea unghiurilor de vedere dintre interior și exterior. Am realizat că tristețea aduce cu ea inspirație. Ca și cum, murind, prindeam alte contururi, izbucneam într-un bum metafizic ce se prelingea prin mina pixului și colora funebru și totuși îngrijit foile existenței pe care alegeam să o împart în jurul meu. Eram conștient – am fost întotdeauna conștient – de gravitatea cuvintelor pe care le foloseam. Eram conștient de factura lacrimilor pe care le aruncam cu fervoare în obrajii psyche-ului propriei mele literaturi, pe care o cream spre a atinge granițele cât mai multor continente afectate de aceleași psihoze ce pe mine mă obsedau. Mă simțeam un continent aparte, departe de orice apă și totuși departe de orice pământ străin. Un fel de continent suspendat. Am creat sute sau mii de alter-ego-uri, pentru a îngriji nevoia de exteriorizare a înclinațiilor mele spre dramă.

Astăzi, când sunt o entitate ce a gustat din licoarea fericirii preacăutate, când sunt un fir de praf ce a reușit să se așeze pe pantofii îmbrățișărilor pe care nu le cunoscusem niciodată, îmi dau seama că de fapt nu știam nimic despre rătăciri. Nici despre descompuneri. Nici despre psihoze. Le ordonam după bunul plac și îmi transformam astfel marasmul în idol.

Și m-am lovit de durere. Și i-am simțit fiecare canin înfingându-se în carnea mea obosită de viscol. Poate că am înfrumusețat prea mult decăderile metafizice, dar și pe cele fizice. Poate că nevoia de a nu fi doar un alt nimeni mi-a anulat nevoia de introspecție. Încep așadar, într-un niciodată prea târziu, să văd adevărata dimensiune a cuvintelor și să rezerv ceva mai mult timp pentru nevoia de contemplare, ca răspuns la nevoia de prolixitate.

Vituperez în cele din urmă starea catatonică în care centrul ființei mele se afla în raport cu centrul universului real.

ZOE_0120_5

Fotografia a fost realizata folosind un “haos” intenționat, din dorința de a surprinde luminile într-un mod cât mai interesant. Se pare că am fotografiat înălțări spre Cer…

Ce cărți îmi recomandați?

Aș vrea să citesc mai multe cărți care să ilustreze viața din închisori, cazuri reale eventual, autobiografii, biografii, cărți dramatice etc. Am citit “Viețașii de pe Rahova”, citesc “Amintiri din casa morților”, am citit “Sunt un evadat”, iar acum sunt în căutare de alte recomandari. Idei?!

Mulțumesc! 🙂

Elucubraţii târzii

Cu glasul şi gândurile înecate în lacrimi, mă roagă să-mi revin, să nu cedez, să lupt. Marasmul mă îmbrăţişează puternic, precum braţul neantului, iar de nicăieri, revin la suprafaţă tenebre pe care credeam că le-am călcat de mult în picioare. Renunţarea poartă în seara asta o rochie elegantă – îmi face avansuri precum cea mai josnică prostituată. Mă simt mizerabil. Sterp. Frivol. Gol. Plumburiu. Cancerigen-gălbui-purpuriu. Dezabuzat şi deleter. Mă apropii tot mai mult de Bacovia, de Cioran….

Regret, dar nu rezolv nimic. Vituperez destinul, dar destinul nu există – e doar eufemismul celor invinşi…. Aş vrea să mă pierd în alcoolul unei uitări universale, să mă reculeg pe partea cealaltă a cortinei, în adâncul celor mai întunecate culise…

Am obosit!

My kind of inspiration…

O fotografie realizată la Cetățuia, în Brașov, în primăvară…
Cam asta mă inspiră. Cam astfel văd eu lumea, când scriu. Cam astfel funcționez.
Nu pot scrie cu privirea înecată în color…

[Abia când am privit imaginea pe calculator mi-am dat seama că pe o creangă se află un porumbel. Și mai bine! Un plus de dramatism…]

(Pe blogul de fotografie nu am mai avut de mult activitate, însă puteți vedea această fotografie și acolo)

Cu ce scriitor sau scriitoare credeți că vă asemănați?

Nu sunt un fan înfocat al cititului, nu sunt un devorator de carte, însă îmi place să citesc. În general citesc autobiografii, chestii legate de propriile drame ale altora – drame reale, nu ficțiuni… Mai citesc filosofie, eseistică… și cam atât. Tocmai pentru că sunt pasionat de filosofie și eseistică, am ajuns să citesc Cioran și să fiu pasionat de ceea ce a scris el. Dar, de asemenea, am devenit pasionat și de ceea ce inspiră el, căci după cum spuneam acum ceva vreme, ma pasionează tot ceea ce ține de dramă, delir, psihoze, nebunie, boală, dezechilibru etc. Ceva mai tânăr fiind, mă consideram fratele mai mic al lui Cioran, având aceleași convingeri pe care le avea și el, fiind la fel de nepăsător și de sarcastic în ceea ce privește problematica vieții, însă iată că viața m-a dus, ușor-ușor, pe ape ceva mai line. Totuși, consider că încă mă asemnăn cu Cioran, căci încă am anumite (multe) convingeri pe care le are și el, în raport cu viața, moartea, existența în genere.

(În imagine sunt câteva dintre volumele pe care le-am strâns pe drumul către completarea colecției complete Cioran. Încă mai am de completat.)

Voi cu ce scriitor sau scriitoare credeți că vă asemănați? Și de ce?

Sfâșieri obscure

Asfaltul plânge printre pași ce-abundă de-ntuneric,

copacii se apleacă fără glas,

deasupra, numai Cerul, singur, ne-a rămas! –

Aici, prea jos, tablou prea gri,

prea plin de întuneric…

Prea multe drame-și joacă rolul pe aceeași scenă,

prea multe frunze cad, prea veștede, prea reci,

prea multe chipuri frumoase, deodată-s prea seci,

prea mult sânge bolnav curge prea des

prin aceeași venă…

%d bloggers like this: